Am bănuit că-și mușcase buzele înainte să intre în restaurant. A intrat elegant, cumva leneșă – acea lene specifică burgheziei, fermă. Purta o bluză roșie cu umerii goi și privirile tuturor pe ea. Părul - strâns într-un coc de balerină, care îi provoca migrene dese, dar îi lăsa gâtul lung la vedere. Făcea abuz de dermatograf negru, ceea ce îi dădea un aer trist și-i scotea în evidență cearcănele de insomniacă. Insomniacii au un fel de resemnare în ceea ce privește somnul și odihna, însă la ea, insomnia părea o victorie asupra somnului.

Privi peste mese indiferentă, se așeză la bar și ceru un pahar cu sifon. Nu puteai ști dacă așteaptă pe cineva sau așteaptă luna August.

Frecventa restaurantul ăsta încă din adolescență, când venea cu tatăl ei la fiecare sfârșit de săptămână, el să bea rom și ea să mănânce bezea. Când a crescut, a început să propună băieților care o curtau acest loc pentru întâlniri, în primul rând pentru a-i intimida, căci era un loc pretențios, cu un meniu conceput să te umilească, atât cultural, cât și financiar, și apoi pentru că, din când în când, în ciuda dietelor pe care le ținea, trișa cu câte o bezea.

Viața o răsfățase cu atenție și admirație. Ea se răsfățase cu două relații și alte câteva aventuri. Toate, fără nicio morală.

Deși tânără, înțelesese repede diferența dintre femme fatale și bombă sexy, și învățase, indiferent de anotimp, cum să-și descopere fie glezna, fie clavicula, ce parfum îi vine bine și ce materiale să cumpere pentru croitoreasa care îi cosea hainele sur-mesure.

Cu ani în urmă, picase la facultate și nu s-a mai deranjat să mai încerce. Dar ei îi plăcea să spună că a dat și a intrat la Drept de dragul alor ei și că a abandonat în anul doi, apoi a încercat un an la Istoria Artei, dar i-au părut prea închistați profesorii, iar programa superficială și lipsită de inspirație. Toate astea acopereau și lipsa amintirilor în ceea ce privește cei “trei ani" de facultate. Nu avea mintea suficient de ascuțită să poată fi o mincinoasă bună, dar detașarea ei te făcea să o crezi fără să-ți pui sau să-i pui prea multe întrebări. Bașca, nu întâlnise pe nimeni care să fi plecat mulțumit din băncile facultății, așa că toți o admirau, în final, pentru curajul de a renunța la creditele academice.

—Bună seara, Ilinca!

—Bună seara!

—Ce bei?

—Sifon.

—Fără bezea astă seară?

—Am terminat-o mai înainte.

Barmanului: 

—Eu o să vreau o cafea, mulțumesc!

Ilincăi:

—Ți-am adus un cadou, dar nu am avut priceperea să îl împachetez. E un film. Poate l-ai văzut deja…

—Fitzcarraldo. E bun?

—Adică?

—E un film bun?

—Asta e ceva subiectiv. E un film care mi-a plăcut și m-am gândit că…

—Despre ce e?

—Te las să descoperi, de ce să-ți stric bucuria?! Era bun de văzut la cinema, dar slabe șanse…

—Mulțumesc! Cum ți-a fost ziua?

—Banală, așteptam cu nerăbdare să te întâlnesc.

Mihai e înalt, demodat și cinic. Mai e și însurat, are doi copii. L-a întâlnit la onomastica unei prietene, unde ea purta cele mai incomode încălțări cu toc din lume, iar el nu dansa de fel. Au sfârșit prin a vorbi toată seara, așezați fiecare pe câte un fotoliu, despărțiți de o măsuță de cafea și întrerupți din când în când de gazdă. 

Ceea ce urma să învețe Ilinca de la relația cu el – dincolo de filme și literatură – era că intelectualii sunt mult mai periculoși decât golanii.