E a doua carte de-ale lui Doyle pe care o citesc: prima s-a tradus și la noi: Zâmbește, dar Love încă nu. Trebuie să scrii tare bine ca să-ți ții prinși cititorii 320 de pagini practic cu dialogul dintre doi prieteni beți. Normal că Doyle nu rămâne la nivelul ăsta, de reîntâlnire după mulți-mulți ani, când au aproape șaizeci de ani, ci îl lasă pe fiecare dintre cei doi să-și amintească ce vrea și să încerce să-și dea seama ce s-a întâmplat cu el însuși, cu familia lui și cu iubirea.

Din când în când poate să pară enervantă conversația lor, cu toate bâlbâielile și tot suspansul creat special, cu repetarea aceluiași fuck you/fuck off de sute de ori într-o singură seară, dar de fapt e totul parte din joc, din stil și din nevoia scriitorului de a înțelege odată cu noi.

Pe parcursul întregii cărți Joe îi povestește prietenului lui, Davy, cum și de ce și-a lăsat nevasta - pe care încă o iubește - și copiii pentru o femeie pe care a revăzut-o după treizeci și șapte de ani. Dialogul celor doi are loc într-o singură întâlnire, în care merg din pub în pub și-și amintesc de ei doi când erau atât de tineri încât știau că n-au voie în puburi și încercau să pară bărbați, să se simtă ca toți ceilalți, să aparțină aceleiași frății.

În relația celor doi prieteni Joe este liderul, este cel care fascinează, cel care domină, cel care e mereu în centru, cel care se crede mai important, în timp ce Davy acceptă rolul secundar, chiar de public, uneori, dar din când în când se revoltă și vrea să dea cu piciorul prieteniei lor. 

E foarte reconfortant să citești azi despre doi bărbați care își întorc comportamentul și dragostea pe toate părțile. Joe spune că deși nu a mai văzut-o pe femeia asta de atâția ani - iar în tinerețe oricum n-au avut o legătură adevărată -, a simțit că n-au fost nicio zi separați. E un bărbat care vorbește întruna - până la epuizare, a lui și a noastră - despre ce simte el, dar ce bine o face!

E o scenă aproape comică undeva spre final: Joe spune despre soția părăsită că e o forță a naturii, o compară apoi cu un sky-jet și-l întreabă pe Davy cu ce și-ar compara soția: poate un uscător de păr sau ce? Pe urmă răspunde singur că noua iubire e total opusul fostei neveste, ea are nevoie doar de el ca să fie fericită, ba insistă chiar că e ca și cum ea n-a trăit în toți anii fără el, și începe să-l tragă în poveștile ei inventate despre ce-au făcut ei împreună în timpul în care n-au fost împreună. E multă fantezie aici.

Stările prin care trece celălalt, Davy, de-a lungul serii, sunt foarte diferite: acum vrea doar să plece și să scape de Joe, să nu mai știe nimic despre el, acum vrea să-l ia la bătaie pentru tot ce-i spune și ce nu-i spune, acum e sigur că-l iubește și are nevoie de compania lui.

O explicație pentru dragostea subită care renaște în Joe și-o dă singur: iubirea lui incuba, era într-un fel de hibernare, ca și cum tot timpul în care își văzuse de viața lui, alături de nevasta iubită și de copii, el știa că poartă ceva în el și într-o zi o să poată să trăiască acel ceva.

Acum, femeia despre care vorbește Joe este, de fapt, fata pe care au cunoscut-o amândoi în același timp în adolescență și au avut fantezii cu ea: apărea în pub, cerea ceva la bar, își aranja părul, i se vedeau formele, căra după ea un violoncel, și ei doi erau hipnotizați. Doar că unul, Davy, nu face nimic, ba chiar alege o altă adolescentă cu care să petreacă niște timp plăcut, în timp ce Joe face planuri cum să se apropie de ea și reușește. Cât de mult și pentru cât timp, asta nu știm, chiar sunt îndoieli referitoare la unul dintre copiii ei, dar nimic sigur nu știm noi, și nu află nici Davy toată seara, oricâtă curiozitate are, deși trece prin cea mai grea noapte din viața lui, dar asta abia în final o înțelege și Joe și înțelege și de ce trebuie să continue să-și spună povestea, fie ea adevărată sau împletită cu invenții.

Joe este în punctul în care iubește două femei, dar pentru că nu poate să le aibă pe-amândouă face o alegere, și nu știe de fapt dacă e cea bună, de asta toată încercarea, toată strofocarea lui să-și convingă prietenul că trăiește iubirea, viața adevărată, că și-a găsit casa în sfârșit în femeia cea nouă.

Deși în general e cel care ascultă, pune întrebări și combate cum poate, Davy fură rolul principal din când în când și-și spune și el propria poveste de dragoste cu Faye, soția lui, care a apărut într-o zi, i-a dat iubita la o parte și l-a convins să-și părăsească țara și să fie soțul ei.

Dacă ar fi să-i dau eu un nume cărții, cred c-ar fi: Iubire și bere, pentru că la fel de mult se vorbește despre iubire cât se vorbește despre bere, puburi, cultura lor și ce înseamnă pentru bărbații ca Joe și Davy să fie într-un pub.

Deși par excesive tărăgănarea, fâstâceala și bâlbăiala lui Joe, ele sunt absolut necesare pentru ce vrea Doyle să arate: exact confuzia, regretul și iluzia că a ales bine.

Fie îi iubești, fie te enervează, cei doi sunt foarte umani și reali, nu mai sunt simple personaje, sunt oameni.

Love de Roddy Doyle, Penguin, 2020