Revistă print și online
Înspre tine duc mai multe cărări:
degetele lungi și de culoarea lămâii,
sânii abia treziți din somn. Și cearșafurile
pe care le-ai învolburat toată noaptea.
Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.
Celulele mele te iau în brațe cu o mie de brațe.
Foamea mea este de carne tânără,
îmbrățișările mele sunt carnivore!
De când te-am luat în brațe am dat în mintea crinilor.
Doamne, mi-a căzut la pat o rază!
Nici nu mai știu dacă voi coborî din această îmbrățișare.
Din crinul care mă ține în brațe cu o mie de brațe.
Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.
În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte.
Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,
în mâinile lui Cartea Psalmilor se deschidea singură.
Tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui.
În fiecare zi, cu Domnul, în camera lui.
În ultima vreme, tatăl meu se împărțea
între biserica de acasă și bisericile orașului.
Biserici care, de la o vreme, îl învățaseră pe de rost.
Aici își petrecea el o parte din zi,
între Maica Domnului și Domnul.
Uneori, la plecare, câte un sfânt cobora din icoane
și îl însoțea, nevăzut, pe stradă. Știu asta
pentru că tatăl meu vorbea mai tot timpul cu cineva,
deși nu era nimeni în preajmă.
El alerga prin oraș ca să răspândească Cuvântul
Domnului. Pentru cine avea timp să-l asculte
și pentru cine nu avea.
Buzunarele lui erau întotdeauna pline cu rugăciuni,
pe care le împărțea trecătorilor la întâmplare.
– Asta e pentru viață lungă, spunea, asta pentru copii.
Iar asta pentru salvarea sufletului înecat în păcate!
În ultima vreme, tatăl meu
își rânduise toate cele de trebuință plecării.
Costumul cel negru și cămașa;
cravata și pantofii cei buni.
Poate că așa trebuie să arate la întâlnirea cu Domnul,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam
în lumina lumânărilor și a dimineții înecate în ceață.
Atunci, în ziua întunericului, eram trei:
eu, trupul său împietrit și Domnul.
Și Domnul, care venise să își ia sufletul înapoi.
Ascuns în lumina rece a lumânărilor,
să își ia sufletul înapoi…
Ce munți de suflete trebuie să aibă Domnul
în împărăția lui, ce munți!
Firește, eu nu am înțeles niciodată
de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre.
De ce ne strânge El sufletele în împărăția Sa,
încă de la începuturi.
Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:
ca mâine vine Domnul și îmi cere sufletul!
Deși cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,
îmi spuneam, în timp ce îl îmbrăcam pe tatăl meu
în lumina rece a lumânărilor și a dimineții
înecate în ceață. Să se ferească!
Cineva îmi bate la ușă.
Precis este Domnul – îmi spun –,
Domnul care s-a hotărât să coboare din Turn
și să îmi bată la ușă.
Și cum deschid, cadavrele politice
dau buzna în casă…
Sunt cei care oficiază toate slujbele
și parastasele din senat.
Sunt inchizitorii Speranței,
ascunși în costumele Armani
și în discursurile lor tricolore.
Și eu îmi scutur capul de coșmarurile
care s-au încurcat în coroana de spini.
Zadarnic! Eu și cadavrele politice
vom locui de-acum împreună,
animați de alămurile fanfarei
care îngroapă în bemolii ei
toate glasurile rătăcite ale Revoltei.
Animați de fanfara care
întoarce în turma resemnării toate oile rătăcite...
Așa mi se întâmplă întotdeauna
când dimineața îmi bate la ușă.
Precis este Domnul – îmi spun –,
și cadavrele politice dau buzna în casă,
se așază la masa mea și beau singure
sau cot la cot cu întunericul.
Și guvizii de serviciu caută peste tot,
nerăbdători să-i pună cătușe Revoltei.
Numai că Revolta nu s-a mai arătat în ultima vreme.
Acum în mod sigur vânează prin subsolul iluziei
șobolanii reformei... Ai reformei cu E-uri,
aduse cu butoaiele de dincolo.
Iată istoria, când în pas cadențat,
când învelită în sânge...
Când cu steaguri și trâmbițe,
când cu sicriele Revoltei pe umeri.
Iată istoria scrijelindu-și victoriile
pe crucile tinere;
scrijelindu-și victoriile cu silexul ei,
până în camera mea; până în camera secretă
a emisferelor, în scriptorium:
în celulele pulsânde ale poemului...
Numai că tu nu ai crezut niciodată
în discursul care lustruiește tresele și decorațiile;
și nici în Preaînaltul Fotoliu...
Numai că tu nu ai crezut niciodată
în arta spinării îndoite,
deși ea este singura artă rămasă în viață
în patria cocoșaților bicamerali...
Ea este singura artă care, subvenționată cum este,
a înflorit pe toate posturile TV
și în toate emisferele de serviciu...
Ba, de la o vreme, ai început să dai glas Revoltei,
printre stelele reci... Spargi cu tâmpla ta neantul...
Și asta tocmai acum, când pe toate posturile
mântuirii noastre color se taie panglica
promisiunilor de partid. Tocmai acum,
când în aplauzele scrumbiilor politice
se taie panglica ABATORULUI...
Încă puțin și celor sosiți la festin li se va împărți
trupul în felii al Revoltei... Trupul în felii al Revoltei,
cel bine stropit cu lacrimile
și regretele noastre electorale...
– Cu acest complex recuperatoriu,
obiectivele noastre sunt de-acum împlinite –
a declarat în direct una dintre
clonele reformei ideologice,
asigurându-ne de tot confortul abatorial.
Așa mi se întâmplă întotdeauna
când dimineața îmi bate la ușă.
Când cadavrele politice îmi intră în casă,
când dricarii dau buzna în camera secretă,
în scriptorium, pentru a face ultimele îndreptări
în cartea de istorie; în istoria tricoloră a veacului,
scrisă de cadavrele politice
ale acestui neam de eroi...
Îmbrăcată sumar,
doar într-o metaforă,
iubita mea trece strada.
Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.
O femeie trece strada direct spre mine.
Un poem se oprește drept în inima mea!
În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.
Voi da năvală la zmeură.
Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,
cu pădure cu tot!
Ea nu m-a tăvălit niciodată
prin grădina cu portocali a trupului ei.
Ea este o femeie intangibilă.
Printre degete îmi scapă ca nisipul.
Bucuria mea umblă în zdrențe.
Și totuși, ea este femeia din care beau apă pe furiș.
Femeia în care îmi voi îneca singurătatea.
Eu nu mai ating de multă vreme pământul,
când merg – eu calc pe păsări în zbor...
Femeie intangibilă, femeie secretă,
în noaptea aceasta te voi arunca în groapa cu lei!
În noaptea aceasta te voi deschide!
Tu erai sprijinită de propria-ți frumusețe
ca de o pajură.
Eu veneam plin de pământuri,
de ierburi și spini,
cu o gălăgie de păsări pe umeri.
Cu un nor de vrăbii,
care intrau în vorbă cu toată lumea.
Eu veneam plin de polen și în căutare de faguri.
Eu te priveam din cele patru anotimpuri
așa cum cineva își privise crucea.
O, fără vise cădeau fructele pomului!
Iubita mea e floarea de cireș.
Ea bate din palme într-o metaforă,
aleargă desculță într-un vers.
Intangibilă și nesfârșită în propria frumusețe!
Eu, cavalerul florii de cireș,
fac de strajă petalelor ei,
minunea ei o beau până la ultimul strop.
Și ea își dezvelește petalele în nopțile mele.
Ea aleargă desculță într-un vers,
bate din palme într-o metaforă.
Intangibilă și nesfârșită în propria frumusețe!
Doamne! Ce-ai făcut, Doamne?
Nu cumva Tu mi-ai trimis-o pe ea,
pe femeia, pe ispita aceasta
care îmi răvășește zilele?
Care îmi scotocește prin gânduri
și mă buzunărește de vise?
Nu cumva Tu mi-ai trimis-o
pe femeia aceasta care îmi macină zilele?
Care în moara trupului ei de prăpăd
îmi macină zilele una câte una?
Spăimântat este sufletul meu în înaltul serii,
spăimântat de femeia tăvălită, goală,
în privirea mea.
Neliniștea și tulburarea cu brațele ei mă încing.
Neliniștea și tulburarea mi-au ajuns casă.
Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele,
pentru o clipă, și vezi ce faci.
Lasă-mă singur. Am de iubit!
Pentru că bucuria mi-a fost întotdeauna străină
și am dat afară din casa mea toate sărbătorile
în așteptarea duhului care îmi bântuie nopțile,
pentru că am băut singur cu îngerul
când tu încercai ușile închise ale duhului meu,
pentru că m-am depărtat de tine
și nu ți-am spus despre toate acestea nimic,
ia tu în stăpânire viața de care acum mă despart:
vuietul pădurii, cântecul sturzului…
Ia tu copacii, ia toate frunzele!
Ia greierii, aceste poeme de dragoste
pe care le-am scris mai de mult,
încă de la începutul lumii.
Ia seama: ultimele poeme de dragoste sunt aici,
în inima mea. Dacă vrei poți să le-asculți bătaia.
Dacă vrei poți să îți vezi în ele chipul și mâinile.
Ca dovadă că încă te port în celule și nervi,
ca dovadă că nu vei pleca niciodată.
Te-aștept în mahalaua septembrie.
Eu încă mai trag după mine zidul copilăriei
cu efigia chipului tău asediată de verde,
ca un regat în părăsire.
Eu încă mai port în mine cuiburile.
Eu sunt un om vulnerabil.
Dacă ești rănită – rănile tale pe mine mă dor;
când îți este frig – eu însumi tremur.
Te-aștept în mahalaua septembrie.
Beau apă pentru setea ta.
Tu îmi oxigenezi zilele când rămân fără aer.
Tu, tăvălita prin cearșafurile singurătății mele,
prin stepa singurătății.
Atâta freamăt aduci
de parcă mi-a năvălit în casă pădurea.
Ia mai oprește-Ți vedenia, Doamne!
Mai bine ia seama la muierea tânără,
care vine mine. Ia seama la ciripitoarea
care îmi strică odihna și ceasul cel bun
și ceas de-ntunecime mi-aduce…
Legată în aur și în farmece s-a arătat,
că toată suflarea de pe cărți mi s-a dus.
Cernelurile mi s-au subțiat, pana mi s-a frânt;
graiul mi s-a-mpleticit.
Cuvintele din hrisoave s-au încurcat între ele,
de nu mai pot asupra lor dreaptă citire avea.
Cădelnițe cu mirt – din cele de ferire de rău –
îmi vorbesc tot în necuratele graiuri…
Se strică lumea, Doamne,
cântarea femeii îmi surpă casa.
Cu tot cu icoane o surpă!
Strâmbă avuție hulubii sânilor ei,
grea pedeapsă pulpele sale,
de nici că mai pot zilele a-mi duce.
Legată în aur aurăreasa, în cântec de tulburare încinsă.
Tot pricini de poticnire întru vedenia Ta.
Eu tocmai de aceea îți trimit un cuvințel de rugă,
Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău
și depărtează-l de la inima mea!
Și slobozește-mă de ciripitoarea care îmi ciugulește duhul!
Și dă-o la alții în mai repede fire,
mai pierzători de vreme și mai huzurelnici!
Rogu-mă Ție, Doamne, așa să faci!
Întunericul se uită la mine.
Poate să fie cel cu șapte capete, balaurul.
N-am nici o teamă.
De când picioarele lungi și de piersică
au trecut pe la mine, n-am nici o teamă.
Nici una, de când ele-au trecut
de-a lungul și de-a latul prin singurătatea mea.
Da, picioarele tale au trecut prin singurătatea mea,
așa cum trec soldații macedonieni prin imperiu.
Întunericul se uită la mine.
Poate să fie cel cu șapte capete, balaurul.
N-am nici o teamă. Femeia umerilor goi
mă va scoate din Labirint și de data aceasta.
Brațele ei sunt chiar drumul spre casă.
Întunericul se uită la mine,
abia așteaptă să pună în scenă sfârșitul lumii.
N-am nici o teamă. – Femeia-copil
mă va scoate din Labirint.
Sfârșitul lumii este ratat și de data aceasta.
Întunericul nu are ce să ia de la mine.
Casa în care am iubit este goală.
Lucrurile, câte-au rămas,
sunt închise în mormântul zilei de ieri.
Între fotoliu și pat – pânza de păianjen a singurătății.
Nici un suflet nu bântuie odaia, nici o vedenie!
Deși aici ai râs pentru mine, în locul acesta ai plâns.
Nu este nimeni. Deși cufărul acesta plin de întuneric
își deschide deodată ușile! Iar trandafirul,
până acum adormit în purpura lui, se foiește în vază,
își scutură tâmpla de raze. Ce ar mai avea să îmi spună?
Desigur, nu mai pot rămâne aici.
Eu voi trage storurile și voi închide bine ușa în urma mea,
ca nu cumva făpturile casei să îmi calce pe urme!
Ca nu cumva casa în care am iubit să vină după mine,
casa aceasta, care stă așa, cu capul aplecat într-o parte,
uitându-se la mine cum plec, cum mă îndepărtez
și o las cu vedeniile și cu duhurile ei singură,
într-o singurătate mai mare ca lumea.
Furișat de sub pătura nopții,
sufletul aleargă pe drum.
Poate are întâlnire cu mâinile tale.
Cu mâinile tale abia scăpate din întuneric.
Desigur, furnicile vor încerca din nou
să mă ademenească pe cărările lor de pământ.
Nu ascult eu de vietățile care ies din pământ!
Singura făptură care îmi ține calea este surâsul tău,
fluturele.
Da, femeia-fluture își întinde focul în cearșafurile mele
așa cum Dumnezeu își întinde în văzduh cerurile.
De îndrăgostit ce sunt, eu cânt în cuiburi cu vrăbiile.
Și în patul tău mă strecor pitit în cântecul greierilor.
De îndrăgostit ce sunt, eu tremur în frunze,
în aceste silabe ale copacului. Ale verdelui.
Iată viața mea în silabe, necitită de nimeni.
Viața pe care veacul ar vrea să o închidă.
Ia-mă în brațe, femeie, ce mai aștepți?
Virgil DIACONU este poet, critic literar, publicist. Membru al USR din 1990. S-a născut la 28-XI-1948, în Râmnicu Sărat. Este cuprins în Dicționarul general al literaturii române editat de Academia Română, București, 2004, și în alte trei dicționare. A editat cincisprezece cărți de poezie, o carte de filosofie, două cărți de estetica poeziei, Biblia literară (exegeze biblice, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2020) și volumul Poezia canonică românească. Anchetă (Ed. Contrast, București, 2020). Este directorul revistei Cafeneaua literară, editată de Centrul Cultural Pitești. Pentru cărțile de poezie a primit din partea Filialei Pitești a USR trei premii. Clubul MITTELEUROPA / VIENA i-a acordat în acest an Premiul International pentru Poezie și titlul de Cavaler al Ordinului Cultural "Eminescu – 1868 – Oravița".