Cum am reacționa în fața dezastrului total, anunțat și imposibil de evitat? Mai precis, cum ar traversa vestea catastrofică marele imperiu mediatic care ne înconjoară? Am putea avea încredere neclintită în marea forță tehnologică a prezentului să ne salveze planeta? Ar fi vorba de vestea apocaliptică în sine sau de nenumăratele ei reprezentări, variante, generând nesfârșite dezbateri și clivaje? Don't Look Up, mult anunțatul film al lui Adam McKay (regie, scenariu și producție), lansat în decembrie 2021, nominalizat la Oscar (Best Picture) e foarte clar în această privință: în fața dezastrului total în mod sigur vom continua să ne certăm mai abitir ca înainte, până la capăt sau aproape până la momentul ultim al vieților noastre, în loc să găsim strategii de salvare a lumii.

Începând din 2010, distopiile au invadat ecranul, lăsând în plan secund filmele apocaliptice, cu sau fără dezastre naturale. Acum, când distopia a invadat aspectele vieții cotidiene, filmul se redeschide spre catastrofism, sfârșitul total al lumii, așa cum se observă în Don't Look Up, film predispus la intense comentarii și critici. Anul 2011, parțial 2012 au fost apogeul cel mai recent al filmelor apocaliptice, o lungă listă din care aș menționa Melancholia lui Lars von Trier, încercare împlinită de a combina estetica de autor (parțial cea derivată din manifestul Dogme'95) cu o temă apariținând sferei filmului comercial de Hollywood (ciocnirea Terrei cu o altă planetă, sfârșitul total al lumii), filtrată printr-o neașteptată simbolistică provenită din Romantismul înalt, prin imersiunea în perspectiva Justinei etc.

Din punctul meu de vedere, filmul lui McKay închide un ciclu, cu o încercare similară ca intenție cu al lui Trier: de a confrunta clișeele genului cu o tratare personală, mutând radical accentul de pe obligatoria trecere prin spectacolul distrugerii lumii actuale, din care nu pot lipsi imaginile cu edificii celebre doborâte de forța dezastrului (erau nelipsite cadrele lungi cu turnul Eiffel prăbușit, segmentat, ruginit sau cu Statuia Libertății căzută de pe soclu). Celebrul eseu despre "imaginația dezastrului" este valabil și azi: fascinația pentru spectacolul distrugerilor a rămas aceeași și nici filmul lui McKay nu rămâne total imun la aceasta. Desigur, diferențele față de Melancholia sunt mai numeroase și de substanță: la Trier, centrul era poziționat către interioritatea personajelor, care genera viziunea asupra lumii, pe când la McKay esențială rămâne dinamica socială exterioară. Miza este de a surprinde modul cum giganticul mecanism virtual (știri, social media, showbiz) poate transforma pe oricine are de-a face cu el și, cum nimeni nu poate trăi azi în afara mijloacelor media de orice fel, cu toții suntem iremediabil afectați de acest virus. Nu doar cazul profesorului Randall Mindy este relevant aici (după succes, ajunge partizanul înfocat al minciunii oficiale), ci faptul că toată lumea acționează doar în funcție de imaginea mediatică proprie, inclusiv membrii instituției prezidențiale.

Desigur, Adam McKay își propune exact contrariul unui film catastrofist de duzină: să insoliteze radical tema catastrofei finale cu evitarea locurilor comune aferente, să bulverseze așteptările spectatorului-consumator de dezastre mediatice (ne putem întreba dacă a și reușit). Contrar aparențelor (mai ales datorate subiectului), Don't look up poate fi considerat un film de autor, de vreme ce McKay este regizor, scenarist și producător, având controlul cvasi-total asupra producției, regizorul fiind specializat în satirizarea fenomenelor mediatice prin filtrul comediei, mai mult sau mai puțin ușoare (Anchorman 1 și 2, Talladega Nighs). Și acum, ca și în cazul filmului precedent (Vice, 2018), mizează pe comedia neagră, trimițându-ne cu gândul la Dr. Strangelove, tot o satiră la adresa încrederii totale în tehnică a umanității, când tocmai aceasta ne va asigura pieirea totală. Poate că Don't Look Up e mult mai aproape ca intenție de celebrul film al lui Kubrick (azi redevenit actual): își propune să cuprindă tipologiile variate și emblematice ale imperiului mediatic de azi, dar și ale principalelor instituții americane de putere, începând cu Biroul Oval, armată, NASA, televiziuni, ziare, fără a cruța nicio tabără, nici cea a "Patrioților", nici cea a "globaliștilor".

Așa cum se întâmplă mereu la Hollywood, există și o dublură a filmului, una care se ia în serios, mizând pe dramă, dar generând momente de comedie involuntară: Greenland (2020), un film de duzină despre aceeași ciocnire inevitabilă a planetei noastre cu o cometă, cu aceeași panică generalizată a goanei spre adăposturile secrete, în care au loc doar "Aleșii", selectați de sistem după niște criterii neexplicitate prea mult de film. După o goană absurdă, haotică și adesea neverosimilă, protagonistul reușea să se salveze, împreună cu familia, parcă doar pentru ca filmul să ne poată oferi câteva imagini cu lumea de după cataclism. În filmul lui McKay nu se mai salvează nimeni, nici dr. Mindy, interpretat în cheie ușor comică de Leonardo di Caprio, al cărui joc se pliază bine pe tenta satiric-sarcastică a filmului, anunțată deja din trailer, nici doctoranda Kate Dibiasky, cea care a descoperit cometa și a devenit un fel de țap ispășitor, linșată mediatic pentru a fi dorit neapărat să dea vestea proastă pentru întreaga omenire.

Contrar nivelului înalt de progres tehnologic la care avem acces, nu am putea evita un final catastrofic dintr-un motiv aparent ridicol: informația despre viitorul impact al cometei nu și-ar putea face loc printre amalgamul de știri irelevante, prin nimicurile mediatice, printre titlurile de scandal care nu conțin nimic (nu e întâmplătoare ambiguitatea titlului în engleză: al doilea sens se referă la căutarea unei informații, la sursele de încredere). Rutina imensului mecanism al consumului de irelevanțe atractive este atât de bine osificată încât nici cea mai interesantă știre la nivel mondial nu o poate fisura decât prea târziu. Fiecare rămâne fixat cu privirea spre propria oglindă, oarbă și surdă la orice aparține alterității sau diferenței. Politicienii se gândesc tot la sondaje, la strategii de culise, organizând mitinguri, prezentatorii și consumatorii de Tv sunt fixați la cea mai recentă bârfă, de obicei amoroasă.

Oamenii de știință sunt respectați doar de formă: dacă se abat cu o literă de la expectanțele comune, formate de discursul mediatic oficial, sunt văzuți ca fiind cel puțin nebuni, în cazul în care ar putea să se facă auziți. Relevantă este repetarea scenei cu emisiunea de mare audiență "The Daily Rip", unde Randall Mindy și Kate Dibiasky vor să informeze lumea cu cea mai de preț știre, dar totodată cea mai puțin plăcută: întâi Kate va fi cea care se va lovi de indiferența tuturor, făcând o criză în fața neputinței de a comunica un adevăr simplu, cu toate mijloacele de comunicare la îndemână. Spre finalul filmului, îi vine rândul lui Randall Mindy să testeze scutul mediatic care se va dovedi și de această dată la fel de impenetrabil (între timp ni se oferă și cadre cu textele de prompter ale celor doi prezentatori, de o dezinvoltură total programată). Și "carismaticul savant" va trece prin aceleași atacuri de panică la ideea că nu mai putem comunica prin mass media adevăruri simple. Concluzia sarcastică a filmului: în caz că am avea de-a face cu Sfârșitul Real, putem fi sigur că nu vom afla decât cu propriile noastre simțuri.

De fapt Don't Look Up este mai puțin un film apocaliptic, cât o satiră întregului eșafodaj mediatic, ca un bilanț negru al activității presei, televiziunilor și rețelelor sociale în acești doi ani de pandemie, când am asistat la un tip perfid de cenzură, dar și la diferite tactici de diversiune, de distragere a atenției de la subiectele și informațiile cu adevărat importante. Secvențele de început accentuează destul de clar asupra birocrației, de unde și ritmul lent din prima parte a filmului. Marea veste a Sfârșitului, până să suscite panica, atât de des portretizată în orice narațiune apocaliptică, are de trecut nenumărate filtre instituționale, inclusiv cea prezidențială (un stop-cadru în stil Tarantino, la începutul filmului cu numele unei instituții). Până să ajungem la explozii, ni se focalizează atenția asupra a ceva interesant pentru estetica minimalistă, și anume sondarea reacțiilor fiecăruia la auzul despre "extinction-level event" (desigur, în a doua parte a filmului, minimalismul ironic de la început trece în plan secund, din pura necesitate a scenariului: e și păcat că filmul n-a fost nominalizat și la această categorie, mai ales că nu e vorba de un scenariu adaptat, ci de unul original). Chiar dacă face asta prin filtrul relativizant al comediei, filmul arată foarte clar că a devenit o realitate cenzurarea opiniilor sau a informațiilor care nu convin discursului dominant (scena recurentă a arestării lor de către FBI pentru a fi divulgat informații secrete, dar mai ales faptul că Dibiasky e grațiată doar dacă semnează că nu va mai apărea public în mass media). Relevantă este aici și rapiditatea cu care dr. Mindy e pervertit de către sistem, dar mai ales spotul publicitar cu finanțare guvernamentală, menit să combată știrile false despre cometă, cu toate că Randall este martorul direct al informațiilor despre viitorul dezastru. Oricine poate adresa întrebări la acel număr de telefon, dar răspund doar savanții cumpărați de sistem, mai precis de Peter Isherwell, totul fiind găzduit de platforma acestuia.. Sună destul de familiar.. O deturnare specific hollywoodiană de la cenzură este tocmai plasarea poveștii în trecut, mai precis în 2015, dar asta nu știrbește prea mult miezul mesajului, racordul cu situația din timpul pandemiei.

Filmul documentează efectul sfârșitului anunțat în detaliu, fără a se mai ocupa de mișcările haotice ale mulțimilor, ci mergând pe întreg lanțul telefonului fără fir, de la Kate, cea care descoperă cometa, apoi la dr Mindy, căruia calculele îi confirmă scenariul, apoi la un alt savant NASA (dr. Oglethorpe, lipsit totuși de autoritate), apoi spre biroul oval de la Casa Albă. Așa se explică de ce regizorul pare să vrea să se despartă de "estetica pop impersonală" în stil Hollywood (cum o numea Andrei Gorzo), insistând să folosească nenumărate grosplanuri, neobișnuite pentru un film de Hollywood sau pentru un film apocaliptic. Faptul este evident în mai multe scene, dar în mod deosebit la întâlnirea celor trei savanți cu Președinta SUA (excelent rol al lui Meryl Streep): camera focalizează prin grosplanuri diverse detalii ale limbajului nonverbal, care să accentueze tensiunea maximă a "vestitorilor Apocalipsei", prin contrast cu nonșalanța superficială a femeii Președinte, preocupată să-și aranjeze șuvițele buclate sau să-și găsească țigările, ceea ce sporește anxietatea savanților, convinși că nu se va face nimic. Este și o ironie implicită la adresa speranțelor deșarte puse în Președintele Americii a cărui menire este mereu aceea de a salva planeta. Apostrofată pentru indiferența cu care îi tratează, replica doamne Orlean devine relevantă pentru portretul spectatorului cinic (inlcusiv al factorului politic), sastisit de dezastrele în serie mereu anunțate și niciodată actualizate pe deplin. Perspectiva voit satirică se va adânci atunci când vor fi lansate rachetele care să spargă cometa, nu înainte de un discurs sforăitor, cu surle și trâmbițe, cu prezentarea Salvatorului (un general pensionar, violent și nevrozat). Spre deosebire de Deep Impact sau Armagheddon (și lista este nesfârșită), rachetele se întorc fâsâind spre pământ, sub privirile contrariate ale spectatorilor.

Nu lipsește nici potretul satiric al multi-miliardarului potentat de azi, care a achiziționat în avans fotoliul prezidențial, cu oricine s-ar afla în el, sinteză de Steve Jobs și Bill Gates. Mie personal mi se pare că aluziile se îndreaptă spre cel din urmă: Peter Isherwell este al treilea cel mai bogat om din lume, dar chinuit de grija de a-și construi o imagine de filantrop și de salvator al planetei, în spatele măștii ghicindu-se mereu aceeași meschină patimă a banului, același cinism inuman cu care calculează doar potențialele beneficii ce se pot extrage din orice dezastru, oricât de mare, chiar dacă e vorba de sfârșitul total al lumii. Intenția lui adevărată n-a fost niciodată salvarea planetei, de unde eșuarea rachetelor și dronelor programate să fărâmițeze cometa, înainte ca aceasta să ajungă pe Terra.

Cum am putea scăpa de influența și puterea totală a unor astfel de indivizi? Filmul răspunde tot printr-o șarjă de umor negru, cu o secvență ascunsă parcă după penultimul generic (aviz spectatorilor neatenți..): murim noi toți, cetățeni obișnuiți ai acestei planete, iar multimiliardarii scapă, criogenizați până la stabilizarea condițiilor de pe Terra, într-un aparent paradis postapocaliptic, când biodiversitatea (invocată de același Isherwell) va fi în sfârșit restaurată definitiv, mai ales dacă acele păsări gigantice vor continua să-i devoreze (predicția lui Isherwell, care pretinde că știe deja prin algoritmii săi cum va muri fiecare om al globului, se dovedește corectă doar în privința doamnei Președinte). Peter Isherwell mi-a adus aminte de multimiliardarii din romanele lui Kurt Vonnegut, în special Leagănul pisicii, care se soldează tot cu un dezastru final al Terrei, pricinuit de un astfel de individ cu puteri cvasi-demiurgice (finalul amintește de un alt mare roman semnat de Vonnegut, Galápagos). Antologică rămâne reacția lui de om jignit, când este numit businessman de către dr. Mindy: "afaceri?! E vorba de evoluția speciei omenești..". Filmul nu pactizează deloc cu unda de transumanism care străbate aceste cuvinte, ceea ce, din punctul meu de vedere, este o calitate incontestabilă (în răspăr cu mulțimea filmelor care legitimează transumanismul).

Don't Look Up este un film despre așteptarea tensionată a sfârșitului (cum era și Melancholia, Take Shelter sau 4:44 The Last Day on Earth, toate din 2011), insistând pe scenele așteptării, așa cum sunt momentele în holul Casei Albe sau chiar înaintea emisiunii "The Daily Rip", când devine și mai evident orizontul de așteptare și înțelegere al lumii: savanții sunt puși lângă un star pop a cărei reîmpăcare regizată cu fostul iubit va fi punctul de atracție al emisiunii. Un fel de replică la Dr. Strangelove, dar fără performanța replicilor sclipitoare de acolo (nu lipsesc nici aici câteva), fără șarjele și limbajul cu dublu înțeles, dar tot cu un final catastrofic fără speranță, alta decât satisfacția de a fi urmărit o satiră la adresa "smintelii" contemporane, tehnofilică și mediatică deopotrivă.