Primul lucru pe care mi-a venit greu să-l ignor citind romanul de debut al lui Florin Spătaru – Greier de topaz, cu o prefață de Doina Ruști, Editura Litera, București, 2022 – este solida cultură a prozatorului care, în treacăt fie spus, este un foarte bun cunoscător și traducător din limbile romanice. Nu e vorba doar de sutele de referințe literare și artistice, la vedere ori abil camuflate, care se pot relativ ușor descoperi în aproape fiecare dintre cele peste 300 de pagini ale cărții. Ci de faptul că, inserându-le în diverse disertații ale personajelor (câteva dintre ele, erudite în adevăratul înțeles al termenului), transformându-le în pretexte pentru mici dezbateri filologice sau chiar puncte nodale într-o vastă rețea de semne și simboluri culturale (sigur, cele mai multe asociate sexualității), romancierul mi-a amintit de acea melancolie a descendenței teoretizată cu ceva vreme în urmă în excelentele studii ale Monicăi Spiridon.

Bref, în romanul de debut al lui Florin Spătaru am putut identifica – ca în puține alte cărți scrise la noi în ultimele trei decenii – ambele ipostaze ale cratilismului, coexistente în orice operă vizibil atinsă de "melancolia descendenței\". Adică și preocuparea pentru sursele, modelele, principiile generative ale literaturii (în special celei erotice), și interesul pentru desfășurarea concretă, formală a procesului care se întemeiază pe acele surse, paradigme și principii. Aș spune chiar că memoria culturală și conștiința descendenței se imprimă la mai multe nivele ale acestui text pe care filologii îl vor găsi, fără doar și poate, cu totul delectabil. Spre exemplu, în stratul diegezei propriu-zise – anumite personaje descind dintr-o cazuistică literară cu reprezentanți iluștri, altele (precum Artur și Eliza) discută competent și deloc crispat "aproape orice, de la noțiuni obscure de hermeneutică până la cine știe ce cuvânt ciudat japonez", dezbat pe marginea unor etimologii stufoase, comentează cu aplomb și parafrazează cu entuziasm, citează copios și interpretează fără inhibiții pasaje elocvente din texte dintre cele mai variate (de la, bunăoară, Satyricon-ul lui Gaius Petronius la Doamna Dalloway a Virginiei Wolf sau Mary Ventura și cel de-al nouălea regat al Sylviei Plath) etc. etc. Apoi, în planul topografiilor simbolice – a se vedea, din această perspectivă, maniera ingenioasă în care deambulările lui Artur prin diverse spații sunt raportate la rătăcirile unor personaje celebre sau personalități culturale amintite fie în lungile sale discuții cu cei pe care-i consideră potențiali discipoli, fie în complicatele lui monologuri interioare. În fine, în planul strict formal – și ar merita analizate, din această perspectivă, măcar legăturile dintre zecile de trimiteri ekphfrastice și devenirea personajelor care observă și eventual descriu operele de artă. Ori, de ce nu, corespondențele între registrele lingvistico-simbolice și paratextul deloc întâmplător (căci titlurile de capitole și motourile selectate din diferite surse publicistice vechi luminează noi semnificații ale evenimențialului pur).