Muzeul Național al Literaturii Române din București împlinește 65 de ani de la înființare, pe 1 iunie 2022. Loc al întâlnirilor boeme, frecventat în special de scriitori, dar nu numai, are în momentul de față două sedii și administrează mai multe case memoriale. În ultimul deceniu, imaginea muzeului este legată de Prof. Ioan Cristescu, director din anul 2014.

Programul integral al evenimentelor aniversare: aici

Ligia Pârvulescu

Era o seară senină de vară, iar copacii din curtea Muzeului Literaturii păreau ființe din alt univers, venite special pe strada Crețulescu pentru a asista la eveniment. Poeții se succedau la microfon, versurile curgeau în aerul cald, iar concertul de jazz era în continuarea firească a lucrurilor. Dialogurile erau libere și totul era așa cum trebuia să fie în sala de la parter, unde lumea începuse să se strângă, să zâmbească și să aștepte începutul altor lecturi. Veniseră deja câțiva scriitori și în program era și un recital de jazz. Aici, la interior, se vorbea în șoaptă și atmosfera era ceva mai răcoroasă, dar plăcută. În aer se împleteau parfumuri ce-mi aduceau aminte de mirosul teilor în luna iunie, deși trecuse de mult timpul lor. Pe neobservate, seara a ajuns aproape de sfârșit, iar după câteva pahare de vin roșu și o vizită a expoziției de la subsol, am început să ne pregătim de plecare. Am mai inspirat o dată mirosul de tei, mi-am luat haina groasă și fularul și am deschis ușa, către stradă, ploaie și aerul iernatic ce învelea toate clădirile. Nici nu știam, fusese vară sau toamnă, nu știam dacă acum era iarnă și nici la câte evenimente asistasem la Muzeu între timp. De afară, clădirea lui albă părea cochilia delicată a unei ființe care ne primea, din când în când, să asistăm la viața ei interioară. Am trecut pragul și am făcut încă un pas. Era, din nou, o seară de vară.

Cristian Fulaș

Merg cu Ernu la ceva eveniment la Muzeu. În fața clădirii e un paznic; cum nu e niciun loc liber pe trotuar, mă lasă să parchez în curte. Regăsesc muzeul rece, muzeele întotdeauna au un aer înghețat, chiar dacă până și culorile pereților sunt calde, îmi trec prin minte cele câteva ocazii cu care am mai fost acolo, din nou mă întreb de cine sunt făcute statuile alea giacomettiene și, bineînțeles, îl întreb pe Vasile ce s-ar întâmpla dacă am pleca acasă cu una dintre ele – de fiecare dată, cu oricine aș fi acolo, pun exact aceeași întrebare, e semn că-mi plac statuile, chiar dacă niciodată nu-mi amintesc sculptorul. Râdem, glumim, dar la ieșire mergem la o cafea peste drum și zăbovim vreo oră. La întoarcere, paznicul ne vede venind de peste stradă și ne reproșează că nu am fost la muzeu, l-am înșelat. Ar vrea să nu mă lase să iau mașina. Îi arătăm fotografii de la eveniment – noroc că știe cum arată interiorul – și mă lasă să scot mașina din curte.

Florin Spătaru

Dintre toate momentele care se înșiră atunci când mă gândesc la Muzeul Literaturii, o să aleg meditația nostalgică din fața desenelor Ligiei Macovei, cu figurile ei fragile care mi-au amintit de toate volumele de poezie cusute sub liniile simple. Câteva puncte te pot face să te învârți spiralic, iar trecutul te absoarbe instant. Un alt moment e legat de jocul de șah din poza cu Iulian Neacșu, Virgil Mazilescu și Gheorghe Pituț. Se poate vedea clar cine va câștiga, se văd gesticulând toți chibiții, iar piesele albe par de marmură printr-un efect fotografic în mod sigur pierdut. Orice călătorie la Muzeul Literaturii te face să te împlânți labirintic în mii de direcții.