De-a lungul vieții mele s-au produs câteva schimbări, deloc neglijabile, una dintre acestea fiind atitudinea față de străini. Într-un studiu dedicat simbolismului străinului Derrida îl fixează în ipostaza de oaspete și de dușman. Străinul este cel obligat să se identifice, dar și cel care poate să pătrundă în universul sinelui - în mod abuziv (ca dușman) sau prin seducție (ca oaspete). Șansa ființei de a stabili o legătură benefică este de a-l primi pe Altul în numele unei ospitalități desăvârșite. Atât seducătorul cât și parazitul sau războinicul sunt chipuri ale alterității față de care individul ar trebui să se comporte după legiile ospitalității grecești, respectiv, cu politețe, îndatorire și cu precauție:

"Ospitalitatea absolută pretinde ca eu să-mi deschid casa și să dau nu numai străinului (cu nume de familie, cu statut social de străin etc.), ci și celuilalt absolut necunoscut, anonim, să-i dau loc, să-l las să vină, să sosească și să aibă loc în locul pe care i-l ofer, fără a-i cere nici întreba cum îl cheamă."

În viziunea lui Derrida, Celălalt devine ostil în măsura în care este tratat ca un infractor ce pătrunde ilegal pe teritoriul ipseității. Străinul este receptat ca amenințare, în special pentru că el poartă cu sine fantasma locuinței intime - limba maternă; exilații, expulzații, nomazii au în comun două suspine, două nostalgii: morții lor și limba lor, respectiv dorința de a se întoarce la locuința de referință și de a rămâne străini absoluți, consolându-se cu ideea că limba este ulttima lor patrie. Prin acest dualism, străinul avertizează asupra dramei sale și prin aceasta este un simbol al alterității clar definite; străinul este Celălalt canonizat, definit ca individ singular și situat în ipostaza de oaspete. Și ca temă, dar și ca arhetip simbolic, străinul se constituie în chip fecvent al alterității indubitabile. Mesager divin sau strămoș reîntors la origini, orice străin suscită intreres ca ființă necunoscută și potențial purtătoare a unor mistere capitale. Necunoscutul apărut pe neașteptate este seducător și primejdios în egală măsură, un Crai-nou, o proiecție a lunii, dar el poate fi și o întrupare a duhurilor rele, o ispită diabolică. Romanticii îl asociază Jidovului rătăcitor, iar literatura modernă psihanalizează condiția exilării. Pentru Eliade, exilații pot deveni un fel de rezervă spirituală și o mărturie istorică, deoarece ei sunt purtătorii unui cod cultural adeseori șters de mersul vremii (La umbra unui crin).

În monumentala sa lucrare de medicină magică, I. A. Candrea explică faptul că toate colectivitățile cuibărite în sânul unei nații sunt învestite cu puteri miraculoase, susținute de mitul străinului; de pildă, germanii credeau că evreii pot deochea, iar români erau convinși că țiganii adună forțe malefice. În general, populația nomadă, fără teritoriu statornic, sau simpla ființă exilată capătă sensuri speciale; în Ulise al lui Joyce personajul principal este evreu, adică un exilat în propria-i patrie, iar mesajul operei pledează voalat pentru eliberarea Irlandei. De asemenea, Ion Budai-Deleanu creează prin epopeea Țiganiada o parabolă a Transilvaniei înstrăinate.

Preocuparea pentru tema străinului își are rădăcinile în atitudinea subtilă și generală față de alteritate. Raportul cu Celălalt determină și corectează atitudinea existențală a individului, dar mai cu seamă a grupului social; Finkielkraut chiar îl așază la baza conștiinței de sine, iar Ricoeur demonstrează că omul se instruiește doar prin actele sale, prin exteriorizarea vieții sale, prin efectele pe care aceasta le produce asupra celorlalți.

Ieșirea către ceilalți oameni, chiar și acolo unde sunt diferențe culturale mari, a evoluat, aș zice, cel puțin în atitudinile exterioare. Lumea, la modul global face eforturi să iasă în întâmpinarea celuilalt, iar acest demers s-a răsfrânt și asupra creației, mai ales asupra literaturii și a filmului, din ce în ce mai preocupate de diversitate, de comunitățile minoritare și de relațiile interculturale. Un cartof, doi cartofi, film care 1964 a fost considerat un mare eveniment, pentru că se apleca asupra căsătoriilor interrasiale, pare astăzi o poveste puerilă, gândindu-ne la numeroasele povești (literare sau cinematografice) despre comunitățile minoritare, în care nota rasistă e topită în artificii estetice, indicii simbolice că vechile mentalități supraviețuiesc încă.