Semiotica amenințării cuprinde o zonă largă de manifestare, fixată într-un timp al probabilității, un viitor pervers și imprecis, căci amestecă valențele unei promisiuni cu funcțiile pedepsei, având în același timp percutanța unei predicții malefice.

Cel mai adesea, teama este alimentată de ceea ce ar putea să se întâmple și nu de prezentul întâmplării, așa cum o ilustrează povestea lui Creangă despre drobul de sare. Amenințarea dezvoltă o serie de evenimente posibile, întreținute în primul rând de subiectul amenințat și care se plasează de la început în situația unui pacient paralizat de frică. Schema patemică pe care se dezvoltă faptul amenințător cuprinde manifestări diverse, de la panică la groază, iar imaginea casei, care clocotește de plânsul femeilor, ilustrează caracterul epidemic al fricii, capabilă să declanșeze panica. Amenințarea drobului care ar putea să cadă ține de destin. Constituie un act posibil împotriva căruia subiecții nu găsesc remediu pentru că teroarea pe care o degajă această întâmplare probabilă anihilează sistemul de autoapărare, iar femeile rămân cu mâinile încleștate, în incapacitatea de a acționa. Paralizia, chiar și parțială, alimentează la rândul ei groaza.

Indiferent că este vorba despre o întâmplare destinală ori despre una cu autor precis, acțiunea amenințătoare dezvoltă un act de teroare, capabil să scoată din istorie subiectul amenințat. Greimas și Fontanille, într-un studiu de referință, spun că terorizatul intră în zona negației (se află sub o voință de a nu fi). Nu acționează, însă mintea lui este stimulată nativ să creeze un suport imaginar de susținere a acestei terori.

Orice act de amenințare deconspiră o legătură cu puterea acceptată, uneori chiar fără să existe un suport, căci gestualitatea amenințării cuprinde numeroase forme preluate mimetic, numeroase însemne instituite ca atribute ale puterii prin mitologizare. Putem vorbi despre toposuri, obiecte ori ființe amenințătoare, în care sunt conservate acte, atribute și acțiuni ale unei forțe unanim știute ori similare ei. Armele, sceptrul, vestimentația regală ori alte însemne ale puterii exercită asupra celorlalți, printre multe alte sentimente, și unele derivate direct din asocierea autorității cu amenințarea latentă, căci chipul stăpânului nu este niciodată iubit total și necondiționat, ci cel mai adesea acceptat ca forță invincibilă și înlănțuitoare.

Nu doar armele sugerează pericolul posibil, ci orice însemn al autorității ori al puterii. Bagheta magicianului, "darurile" preoțești, cârja înțeleptului constituie prin ele însele, chiar privite separat, mitogeme create pe o primejdie posibilă. Obiectele învestite cu puterea celui care le-a deținut conțin atât germenele seducției, cât și pe cel al fricii. Armele, sceptrul sau bagheta sunt amenințătoare și pentru că sunt dorite și pentru că sunt însemnele celui puternic. Sunt învestite cu o istorie care ține de un statut social și de o poziționare istorică. Și tocmai de aceea devin prin ele însele de neînvins, ca sabia Excalibur ori ca bagheta vrăjitorilor. Gestualitatea minimalistă este bazată pe o desfășurare bogată de scenarii, mituri ori întâmplări ordinare, fixate într-un timp anterior și pe care amenințatul le intuiește ori cel puțin este pregătit afectiv să le recepteze în contextul istoriei lor legendare. Gestul amenințător e un avertisment pentru cel care îi cunoaște sensul, adică pentru omul educat în același cod cultural. Iar forța unei amenințări vine din grija individului față de viitorul său. În general, basmele, miturile și textele religioase expun amenințări demontate de un erou excepțional. Acesta oprește un curs ale evenimentelor care ar putea să evolueze negativ. Oedip dezleagă enigma, Alexandru Macedon taie nodul gordian, Sf. Gheorghe ucide balaurul.

Literatura modernă, cu precădere cea existențialistă, insistă pe imageria amenințării insurmontabile. Fără să mai fie atât de înfricoșătoare, rezumată adeseori la pumnișorul Matrioșei, amenințarea distruge, nemaifiind nevoie de o derulare a evenimentelor.

Rămasă în ipostaza drobului de sare, ca întâmplare neîntâmplată, amenințarea fisurează afectiv și declanșează ample psihoepii în jurul unui om, în jurul unei colectivități, uneori la nivel mondial.