La masa verde de plastic din fața frizeriei din orașul lor micuț, stăteam pe două scaune gemene din același material urât atât de tare, ca într-un film prost cu buget redus în care recuzita și personajele pare că s-au luat la mâna a doua sau mai degrabă a șaptea. Era un soare sufocant, în caz că sentimentele nu ne erau suficient de în gât și plămânii nu ar fi avut nevoie de o cantitate în plus de aer, că de obicei ne respiram reciproc. Dar acum era diferit și distanța se accentuase cu timpul, pentru că uneori ajungi să ți-o faci cu mâna ta. Și, dacă ne gândim puțin, circumstanțele nu au fost deloc în favoarea noastră, adică cine naiba se gândea că pandemia va avea efecte secundare atât de nocive, împroșcând în stânga și-n dreapta cu atâta noroi care s-a metamorfozat în haos. În fine, detaliile contextuale sunt mai puțin importante, pentru că procesăm mai încolo cum am ajuns aici. Acum ne concentrăm pe ce a fost de fapt în momentul de răscruce. Imaginează-ți că vezi un film, cum am zis mai sus, doar că personajele astea chiar se iubesc real, chiar dacă poartă niște măști vechi pline de praf care nu le aparțin și care încep să îi strângă, dar de care se țin chiar dacă îi sufocă. La masa verde de plastic din fața frizeriei din orășel, la câteva străzi de unde ne-am cunoscut, aproape vizavi de locul în care ne-au spus mai mult din greșeală primul te iubesc și unde ne-am făcut planuri, fantezii, dorințe comune care s-au materializat într-un fel sau altul, la o intensitate sau alta. Orașul ne dădea senzația de familiaritate chiar dacă eram distanți și temători, un câmp de luptă mare cât egourile noastre, unde peste vreo oră puteai să vezi sânge împroșcat, lacrimi și regrete. Atât de multe regrete.

Oamenii din jur se uitau ciudat, poate ne-au mai văzut, poate nu mai priviseră o separare live, poate ne compătimeau și își spuneau și ei, cum ne spuneam noi în gândul nostru, că suntem doi copii fraieri care și-au tăiat singuri craca de sub picioare, ca în proverbul acela românesc atât de fad și în același timp atât de real. Ei nu vedeau amintirile noastre, nu te vedeau pe tine zâmbindu-mi de sub cearceaf și nu mă vedeau pe mine râzând în timp ce ne gâdilam ca niște tâmpiți, nu vedeau cum ne țineam de mână când mergeam pe străduțe pe care ne spuneam că nu mai călcasem niciodată și nu vedeau nici cum mă luai în brațe înainte de somn când adormeam pe pieptul tău. Și nici cum îmi șopteai alinturi în momentele tale de trezire bruscă în miez de noapte nu vedeau ei. Tot ce aveau în raza lor vizuală erau doi oameni imperfecți care s-au adunat la masa păcii ipotetice și s-au ascuns în spatele unui amalgam de emoții negative care le-au aplatizat, doar pentru moment, pe cele bune. Tu stăteai acolo așa sigur pe tine, ca la început când încercai să pari dur și rece și atitudinea de "Eu nu las pe nimeni să mă cunoască într-adevăr, sunt puternic, sunt bine singur"; dar știu că nu erai așa de fapt și că te chinuiai să pari, te durea asta, nu ți-am spus-o, dar am știut-o amândoi. Stăteam la probabil un metru unul de altul și nici măcar nu ne-am atins din complezență, am păstrat distanța regulamentară în izolare sau în distructivitatea asta care ne-a dat dependență. Încercai să fii calm, să știi că inițial chiar am putut să mă uit la tine, aproape făceam și contact vizual și mă stăpâneam, te analizam subtil și eram două personaje venite să joace niște roluri pe care nu le cunoșteam așa bine; și trișam la greu, pentru că ăia doi nu eram noi, doar ne știi și tu, noi suntem altfel, alții.

Vorbeam ca doi străini cu amintiri, cum zic toate pozele alea triste de pe pagini tip Tumblr, hai să înțelegem căcatul în care am ajuns din vina amândurora, dar e mai greu decât credeam, mai ales când eu sunt aici la un capăt și tu la altul și îți place să te minți. Tu n-ai spus nicio minciună până acum, poate doar când te mai ascundeai după războiul din familie ca să tu ajungi în aceeași dezamăgire. Și te-am înțeles, crede-mă că am făcut-o și am încercat mai mult decât credeam că pot să empatizez, dar tu știi că egoismul meu venea tot din frica asta pe care o ai și tu. La dracu’ cu ea și cu tendințele autosabotoare, de ce nu puteam să ne iubim și noi calm, liniștit, ca toți proștii ăștia care se uită la noi? Poate pentru că altfel n-am mai evolua, nu ne-am mai schimba și vindeca. Da da, știu că ție ți se pare că aia e, nu se poate, eu sunt așa și tu ești altfel și niciunul dintre noi nu poate depăși această condiție, că și mama ta a rămas aceeași și că toți oamenii din jurul tău rămân tributari unor tipare vechi care de fapt nu le aparțin. Dar tu uiți sau ignori cum eram amândoi la început și cum ne-am schimbat masiv de atunci, cum am făcut progrese și iubirea asta ne-a ajutat.

Cumva pare vina mea că nu știi să faci diferența între unde se termină nevoile mele și unde încep ale tale, tu mereu ai spus că nu meriți, ca mine de altfel, dar mereu te-ai neglijat, de dinainte să vin eu în viața ta. Mi-e atât de ciudă că trăiești în depresia ta cu demonii tăi cu care dansezi când nu te vede nimeni și nu lași pe nimeni să te ajute, de parcă ar fi o vrajă veche care zice că asta e pedeapsa ta că ai îndrăznit să vrei și poate chiar să crezi că ai putea fi fericit. Și mi-ai permis mie să intru aici în întunericul tău și să te calmez puțin, mai știi când ai plâns cu capul la mine în poală că ești singur pe lume și nu e nimeni aici pentru tine și ți-am zis că eu rămân, că mă ai pe mine până la capătul pământului?

Tanti de la coafor a venit de trei ori să te cheme, dar tu ai refuzat-o pentru că erai prins în conversația noastră care cică ne clarifica, dar în realitate ne aruncam o serie de platitudini fragile ale unor copii speriați care aveau nevoie unul de altul. Și când ne-am cunoscut erau oameni în jurul nostru, mi-e dor de momentele noastre ce intimitate. Mai știi când ziceam că vrem să ne izolăm? Nu ne refeream unul de altul, ci unul într-altul, să stăm așa înșurubați și nu doar de la sex, să bem vin și să ne spunem dorințele, să pictăm planurile alea pe care le gândeam amândoi dar pe care ne abțineam să le spunem, să ne strângem în brațe înfrigurați și să privim pe geam la nori, la ploaie, la viață. Să fie simplu cu noi doi și atât. Dar ghici ce, se pare că genealogia e mai reală decât îmi închipuiam și am ajuns să târâm după noi niște cadavre care ne lasă bucăți de carne putrezită unul pe altul și ajung să pută și dăm vina pe incompatibilitate cu ph-ul pielii noastre. Noi doi nu suntem așa, nu suntem oamenii ăia, ne învârtim într-un cerc pe care ni l-am trasat singuri din neștiință și frică. Frica asta e sentimentul primar, cu aia ne-am născut, asta ne-a mânat în lupte. Dar nouă de ce nu ne-a zis nimeni că iubirea e mai puternică și învinge? Copii fraieri și proști care și-au futut prima șansă și așteaptă una nouă.

Ai vorbit calm cu mine, eu am avut o tentativă de țipat la tine, pentru că într-un fel nu îmi venea să cred că faci asta, că dai cu piciorul cum ai spune tu, că nu vomiți de la toate minciunile astea pe care ți le-ai spus în timpul în care ai fost plecat și pe care mi le arunci și mie și aștepți să fiu de acord. Trebuia să facem un contract de încredere, să nu mai cadă nimeni pe jos acum. Mă uitam în stânga sau în dreapta cică să îmi ascund lacrimile, nu că ar fi avut vreun sens. Pe iarbă se plimbau niște ciori la care mă mai holbam. Tu te scărpinai la ochi să nu se vadă că plângi.

Soarele se juca pe pielea noastră și desena umbre micuțe, așa cum se face la jumătatea lui iunie, o vreme care te învie și te sufocă în același timp, cam ca noi doi câteodată. Îmi simțeam inima bătând mai tare și sângele plimbându-se prin corpul meu ca în momentele noastre de demult, doar că de data asta eram doar eu cu mine și nu urma niciun orgasm. De la un timp nici nu mi-am mai simțit senzațiile, am trecut de la a mă analiza pe mine la a te analiza pe tine și mai mult, a încerca să te conving, a face ceva să ne salvez. Zici că eram în filmele alea siropoase, doar că New York-ul nostru era prăfuit, plin de cocalari și aurolaci, jegos și mirosind a bere la pet. Nici noi nu ne încadram prea bine, dar aia era, de aici ne trăgeam, trebuia să ne mulțumim cu atât.

M-ai îmbrățișat de parcă plecai la război, așa strâns și ți-ai ascuns fața în mine, ai început să plângi sau de fapt ai continuat și am stat așa niște secunde, mi-ar plăcea să zic minute, dar sincer habar n-am, cine mai stătea să numere în momente ca astea. M-ai sărutat ca atunci când urma să plec și nu ne mai vedeam o perioadă, doar că acum a fost diferit. Simțeam gust de regret și minciună și toată galaxia noastră acolo, în sărutul pe care îl așteptam de la începutul acestui matrix ciudat de zile dintr-o realitate pe care nimeni nu o anticipase. M-ai mai strâns în brațe un pic, așa cum o făceai tu mereu, și m-am simțit mai în siguranță ca oricând. Tu știi că eu am avut acest sentiment cu tine de dinainte să ne lăsăm inimile să se cunoască? De când ne plimbam aiurea pe străduțe și vorbeam despre muncă, mutat din orașul natal și alte nimicuri de spart gheața, când nici nu ne țineam de mână și ne spuneam pe nume, nu pe apelative dulci. Aveam senzația aia că lângă tine e liniște, pace, calm, ceva ce îmi lipsea mie și încă îmi lipsește, dar învăț să îl obțin acum, chiar dacă tu habar n-ai.

Te-am mai văzut plângând până acum de câteva ori, una dintre ele fiind când te simțeai al nimănui și îți era frică de orice; și mi-ai permis să văd frica aia, să fiu acolo și să te alin, să mă crezi când îți spuneam că va fi bine și că sunt aici și că ești capabil să faci orice. Dar de data asta am văzut așa multă durere și frică și contradicție în lacrimile alea, de parcă nu tu venisei cu decizia acestei separări stupide. Și totuși tu erai cel care pleacă și care a contemplat asta în ultimele două luni, care nu răspundea la mesaje și n-a dat niciun telefon, care spunea că el e matur și trebuie să facă asta de unul singur. Dar plângeai și mă voiai acolo lângă tine, voiai să depășim asta, voiai să fugim undeva în lumea asta și să ne calmăm haosul, să găsim un loc al nostru și să ne iubim până nu mai rămâne nimic rău. Știu asta, știu că și tu de gândeai la dimineți leneșe când ne trezim piele lipită de piele și săruturi cu miros de dimineață și cafea în pat sau dragoste pe jos și spălat pe dinți aproape sincron în oglindă. Știu că și tu te gândeai la ceva așa de simplu și frumos și intens, la noi doi făcând orice oriunde împreună și bucurându-ne, la fericirea și stabilitatea care ne-au speriat pe amândoi. Știu că nici tu nu credeai în minciunile pe care ți le-ai zis și pe care ai început să le interiorizezi, că ceva acolo în adâncul tău nu era de acord, că știai că nu vrei să arunci pe geam conexiunea asta pe care doar noi doi o avem, modul în care ne înțelegem din priviri, respirații și mișcări, fără să mai articulăm cuvinte, modul în care intuim ce vrem, știm ce ne place, anticipăm reacții și știm să ne ascultăm și atunci când e tăcere. Știai atât de bine toate astea și te durea dorul de ce am avut și putem să mai avem, mi-ai zis de nopțile tale de suferință și ți-am spus că ar trebui să fii conștient că pur și simplu fugi, că noi doi putem să ne rezolvăm problemele, că iubirea asta e de-o mie de ori mai mult și că Universul nu ne-a adus împreună doar așa, ca să plecăm când ne apucă.

(fragm. din Dicționarul depresiilor, premiul III la concursul Primul roman)