"Frânghia înflorită" a poetului Radu Vancu a fost publicată în anul 2012, la Casa de Editură Max Blecher, Bistrița. Zece ani mai târziu, avem plăcerea de a revedea arhitectura emoțională a poeziilor scriitorului sibian într-o nouă ediție, a II-a, apărută la aceeași editură. Distinsă cu premiul Tânărul poet al anului 2012, cărticica vizată reconstituie un imaginar cu valențe traumatice spre a da naștere unor versuri empatice, luminoase în esență, care își poartă cititorul prin stadiile sumbre ale doliului, în care un bărbat se simte scindat în două unități ontologice definitorii pentru propria existență: tatăl care a murit și ipostaza de tată pentru propriul fiu, căci toate poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său. Este, așadar, o carte care însumează puritatea sentimentului de dragoste ce stă sub semnul paternității, pe care poetul îl elogiază și-l transpune poetic și extatic.

"Cândva, morții noștri se vor ruga pentru noi"

Cu puternice accente memorialistice, poemele conturează un nou tip de biografism, devenit specific pentru condeiul poetului Radu Vancu. Nemijlocite sunt trăirile sufletului liric care-și reîntâlnește umbra figurii paterne. Tatăl revine în ipostaza mortului cel mai drag, în vise dis/utopice care se răsfrâng asupra celui rămas viu pe pâmânt. Fie că sunt amintiri adânc înrădăcinate în conștiința poetului, fie că sunt frânturi din vederi profetice, mistice, paradisiace sau infernale, sufletul poetic se redimensionează cu fiecare vers, redevenind întotdeauna aceeași entitate care caută spre a găsi un sens morții. Prezența inserțiilor biografice se explică prin caracterul metafizic al liricului, căci poezia este singura realitate autentică, adevărată pe care o poate avea un poet, dat fiind faptul că "adevărata biografie a poetului nu e cea exterioară, ci aceea interioară" (v. Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute, Editura Art, București, 2015, p.23). Viața se metamorfozează în muza care șoptește sufletului chinuit versurile prin care să se elibereze de suferința pierderii.

Versurile surprind, în termenii lui Vladimir Jankélévitch, moartea la persoana a doua. Aceasta reprezintă un stadiu intermediar, așezat între moartea proprie și moartea celor din jur. Filozoful o percepe chiar ca pe propria moarte, la nivel metafizic și psihedelic (v. Vladimir Jankélévitch, Tratat despre moarte, traducerea de Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timișoara, 2000). Ținând cont și aceste considerente, poetica scriitorului sibian se plasează într-o permanentă permutare ontologică, între dihotomia spațială aici-acolo: "nu-mi închipuiam că aici,/unde totu-i înfricoșător de bine,/ e un aer tare ca vodka, îți taie genunchii". Un paradis răsturnat se concretizează în spațiul oniricului, spre care sufletul poetic tânjește, la momentul (de) mult așteptat al revederii, la clipa în care "îmbrățișarea ta de mort proaspăt/ o să-mi pătrundă ca o injecție de adrenalină/ în inimă". În lumea celor vii, frumusețea, nefericirea, însăși viața se dizolvă și devin, în mod paradoxal, aproape bizar, golite de sens.

"Iubirea noastră e fără scăpare"

Dar din toată această stare a morții răsare, ca o particulă de lumină călăuzitoare, dragostea, dimensiunea erosului ca unică modalitate de supraviețuire a noii lumi. Iubirea pentru Cami, pentru Sebastian sau chiar iubirea celui mai drag mort pentru ipostaza maternă produc cadențe ascetice, care induc cititorului o luminoasă candoare. În spațiul paradisiaco-apocaliptic, mortul cel mai drag trimite mesaje prin intermediul viselor spre sufletul liric, în versuri din care se revarsă o adorație pură și nemărginită: "Când râzi, îngerii își deschid aripile de fluturi albinoși/ și te privim toți tremurând, atât de frumoasă,/ încât Dumnezeu te transcrie pe curat în jurnal". Iubirea morților de dincolo primește ecourile versurilor din epistolele pauline, căci mortul vorbește, spunănd că "iubirea noastră toate le îndură/ & nu ține cont de rău. Iubirea noastră e fără scăpare", întocmai cum elogiul iubirii este cântat în Corinteni. Dragostea însuflețește, vindecă, iartă, fiind unicul mijloc de conectare a celor două spații, cel de aici și cel de dincolo. Prin dragostea paternă, frânghia înflorește, devenind epicentrul în jurul căruia se rotesc, într-o sincronie absolută și dătătoare de sens, emistihurile volumului. Frânghia nu mai este percepută ca fiind obiectul morții, ci ea se apropie de sfera apotropaicului, primind, într-o suavă ironie, puterea de a da viață: "dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ștreangul de flori,/ atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă".

"Visul, așadar."

Volumul ilustrează un tipar formal atent structurat, forma poemelor care surprind revelațiile onirice sunt alternate cu pasaje lirico-epice scurte și comprimate, câteva rânduri despre realitatea cotidiană, desprinse dintr-un jurnal scris fie în pieptul deja transparent, fie în creierul curat ca un pergament nou-nouț. O structură similară de integrare a mai multor tipare textuale o va păstra poetul Vancu și în volumul Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019). Terținele sunt întotdeauna precedate de același refren, oferind astfel impresia de poezie a muzicii sublimului, ca background auditiv care poartă cititorul într-un tărâm sinestezic, populat de îngeri, de morți, de inimi & creiere și de frânghii înflorite.

Versurile poetului de la Sibiu sunt luminoase tocmai prin forța viscerală cu care taie prin carne până dau de sângele călduț al celui ce stă dincolo de pagini. De un intimism care se scurge până la granițele misticismului, poemele conturează arhitectura unui spațiu care trece de la traumatic la paradisiac, de la apocaliptic la extatic, îmbinând dragostea și suferința într-o osmoză desăvârșită. Frânghia înflorită reamintește finalitatea actului poetic: poezia nu doar adună înăuntrul său cantități aproape insuportabile de frumusețe, ci ea dizolvă materia umanului, omul devenind, în cele din urmă, doar o inimă deschisă spre vindecare și un creier curat, purificat de cele mai adânci dureri. Am certitudinea că, indiferent de forma lor, cuvintele poetului Radu Vancu purifică, înalță și desăvârșesc lumea, făcând realitatea mai suportabilă prin suavitatea lor.