Înainte de a vorbi despre subiectul cărții, aș dori să subliniez că ea trebuie abordată renunțând la orice raționalitate, tot cartezianismul lăsându-se dizolvat de poveste, fără obstacol. Pe de altă parte, este o carte atât de bogată, atât de abundentă în sensuri, încât îmi va fi imposibil să abordez toate nuanțele care mi-au atras atenția. Prin urmare, m-am oprit doar asupra anumitor teme care m-au marcat în mod deosebit.

Zogru este povestea unei creaturi (spectru, fantomă) care are capacitatea de a pătrunde în oameni – fără ca ei să-și dea seama – trecându-le prin vena jugulară, lăsând doar 2 mici înțepături. Putem spune că este un roman fantastic, dar și istoric, deoarece trecem prin istoria României din anul 1640 până în zilele noastre. Aflăm câte ceva despre regimul comunist și căderea acestuia în ‘89. Învățăm și multe despre perioada medievală, despre folclorul și practicile religioase românești. Cronologia nu e respectată, de multe ori trecem de la o epocă la alta, de la o poveste la alta, în funcție de personajele în care intră Zogru. Are și ceva de serial TV, ceea ce face din el un roman foarte actual. Am avut adesea impresia că ascult un prieten care mi-a spus o poveste despre mai multe personaje.

Totul începe în al 2-lea paragraf, în primăvara anului 1460, ca o naștere obișnuită:

"Ieșise din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460. Nu știa bine ce se întâmplă și nici nu știa în ce lume intră."

Putem crede în mod legitim că este o ființă omenească, deși te contrariază perspectiva epică. Dar imediat intrăm în fantastic: ființa despre care vorbim se află în mijlocul unui câmp, vede totul în mov și se simte uluit și atras de omul care se află în fața lui. Acesta este Pampu, de care se atașează trup și suflet pe tot parcursul cărții. Înțelegem că entitatea intră în venele lui, că se lasă purtată de sânge și de bătăile inimii cu entuziasm, pentru a-și asimila apoi povestea și gândurile gazdei sale. El devine celălalt, rămânând el însuși totodată. Și cine nu și-a dorit vreodată să intre în mintea altuia pentru a-i cunoaște gândurile?!

Zogru e un personaj foarte simpatic. El și-ar putea folosi puterea pentru a face rău, dar este mai degrabă o ființă binevoitoare. Desigur, e conștient că ia în stăpânire o ființă, dar se simte mai degrabă ca un oaspete norocos sau "ca un turist în vacanță". E aici o dizolvare a tiparelor narative. De regulă, cineva care pătrunde în ființe umane caută să câștige putere, să distrugă, pe scurt să facă rău.

În Zogru, tema centrală se învârte în jurul identității. Deși uneori se afirmă plenar, făcându-l pe cel în care locuiește să facă ceea ce vrea el, alteori, știe să se lase complet deoparte pentru a înțelege motivațiile profunde ale oamenilor pe care îi locuiește. Preia zâmbetul sau grimasele acestora, iar când se îndrăgostește prima oară simte nevoia să-și ia un nume: Zogru. Ca și cum dragostea ar fi un declanșator puternic. Această dualitate accentuează criza identității.

Din punct de vedere stilistic, m-a captivat abundența de imagini, culori, sunete, arome. Hainele în special sunt întotdeauna descrise cu o precizie incredibilă. Adesea ai senzația că privești un film și uneori chiar un desen animat, ca în episodul în care bandiții atacă trăsura, iar Pampu se apără înfricoșat. Altădată îl atârnă pe un atacator într-un copac, de jachetă, și îl vedem pe acest om zbătându-se, ca o marionetă.

Umorul este foarte prezent în pasajele pe care tocmai le-am invocat. Există mai multe exemple de-a lungul romanului. Aș aminti, de pildă, descrierea fantomelor. Tot vorbind de umor, există și jocuri de cuvinte: un bordel numit Castel Dusperme, personaje numite Foudre și Vomissure. M-am distrat citind această carte și am avut impresia că și autoarea s-a distrat foarte mult scriind-o.

Există o imaginație incredibilă în Zogru.

La un moment dat, închis, este înconjurat de mici globuri luminoase, care încep să-i vorbească și care se numesc glole. Traducătoarea precizează că acest cuvânt nu există în limba romană și că nu are nicio legătură cu folclorul romanesc. Tot așa, descrierea lui Zogru este fascinantă, mai ales când devine un fel de jeleu verde-argintiu pe care este gravat chipul lui Pampu. Îl vedem plutind în urmărirea Ghighinei, apoi, absorbit de ușa de lemn a unei mănăstiri, transformat în icoană etc. Își poate schimba gazda, în funcție de dorința sau nevoile sale. Poate fi ejectat dintr-un corp. Odată, se trezește într-un iaz din care nu poate ieși decât după 2 săptămâni. Este uneori refuzat de câte un corp. Este confundat cu un vampir, cu un virus! Limitat în timp și spațiu (după 40 de zile oamenii pe care îi locuiește mor, iar dacă depășește limitele geografice ale României, este aspirat în pământ pentru câțiva ani), pentru mine, Zogru este ca un om care poartă constant mască în fața celorlalți, obligat să rămână în curtea lui.

Iubirile lui se termină mereu prost: există Zoë, mai este și Giulia, care este ultima lui poveste de dragoste. Aceasta e îndrăgostită de Andréï Ionescou, un laitmotiv al romanului, personaj incapabil să transmită dragostea lui Zogru. Mesager incomplet și gazdă nocivă, Andrei capătă un rol important abia în ultima pagină a romanului.

Viziunea morții mi se pare complexă și optimistă.

Închei aici, cu câteva întrebări pentru Doina Ruști.

Doina Ruști – Zogru, Les éditions du Typhon, Marseille, 2022. Trad. Florica Courriol. Carte apărută cu sprijinul Fundației Jan Michalski.

Trad. din fr.: Flavia Preda