£9,50 – atît costă azi o oră din viața mea. știi că ai un job prost când ești plătit cu ora, când – mai mult decât orice – ți se cere timp

acum un an, eram patru generații în viață. două bunici & două stră-. ne lăudam de-o căruță de ani că imediat ce vom face copii, vom fi cinci generații în viață. de azi, mai avem doar părinții + un bunic. spuma a secat. enunțul s-a agramat. cuvântul s-a tocit. orice sursă de plăcere o căutăm nu din hedonism, ci din disperarea de a reconstitui poate ceva. bani & timp. bani & timp. bani & timp. cosmosul redus la cenușă. soarele, flenduri. noaptea, scurtă. simularea, virusată.

timpul liber pe care-l am într-o săptămână echivalează cu rândurile scrise aici

universul încă e un loc ok pentru simplul fapt că mai pot scrie o frază coerentă într-un carnet ca ăsta într-o săptămână ca asta. să cobor într-un sanctuar subcosmic în care să respir fără sânge în creier & plămâni. unde aerul se simte altfel, cerul e mereu negru, iar organele nu cedează

fumatul m-a transformat din lup în câine

dumnezeu, primul frankenstein, nu a putut să descâlcească mormanul kilometric de cabluri încolăcite în magazie, așa că le-a aruncat neglijent în jurul structurii solide a sistemului osos & le-a alimentat cu cel mai slab & vulnerabil alimentator energetic la îndemână. un treacă-meargă demiurgic, prometeic. poate o ține câțiva ani... el a fost primul care să ne cânte long live & mulți ani trăiască – cu degetele încrucișate, cu unghiile mușcate & făcându-și profetic cruce

noaptea & cele ce i-au urmat în care am decis să mă las de alcool & fumat & să lucrez la sistemul cardio-vascular. mi-am simțit mai tare ca niciodată inima &, odată cu ea, tot tăvălugul vaselor de sânge șiroind năvală, pe artere & autostrăzi de zeci de kilometri lungime încolăcindu-se prin corpul meu. pentru prima oară am realizat că nu-s decât un organ care se chinuie în fiecare secundă să funcționeze & că m-aș dezintegra definitiv în momentul în care jucăria aia biologică minusculă ar înceta să mai funcționeze. terifiant a fost și gândul [optimist, de altfel] că bomba aia cu ceas din stern, destinată numai mie, o pot transforma într-o armă pe care s-o [re]condiționez & să o folosesc pentru propria bunăstare. devenire. expansiune.

"utopia mea a fost inima"

am trăit 5 luni într-un sat de lângă Prut. câmpii & păduri. tomi & zigurate înecate în tone de iarbă. fără țipenie de om. & nu m-am simțit niciodată singur. azi, înapoi în londra ticsită de oameni – & niciodată nu m-am simțit mai singur

un aforism pe care william blake a uitat să-l pună în proverbele iadului: "excesul de civilizație sălbăticește"

dacă "veșnicia s-a născut la sat", mizantropia s-a născut la oraș

citit un articol despre cum românul întârzie oriunde & la orice. de acord. dar eu sunt românul care contrabalansează tardivul mioritic & răscumpără păcatele tuturor compatrioților întârziați. sunt atât de devreme la orice încât cred că eram deja acolo – așteptând liniștit pe bancă & fumând o țigară – chiar și când dumnezeu programase crearea lumii

în ceața matinală, schimbând & tot schimbând trenurile prin măruntaiele londoneze, am – la fel ca toți ceilalți – o silă în privire. dar un tip diferit de cea a lor. nu e stresul banilor, povara deadline-urilor, grija zilei de mâine & disperarea celei de poimâine. ci aftertaste-ul amărui al gândului că oamenii acceptă să trăiască în halul ăsta. că eu o să plec, iar ei o să rămână. că am un avans cosmic în fața lor. cataclismic. atât de abrupt, încât nu poate fi rezultatul unei simple alegeri. nu, trebuie să fie mult mai mult & mult mai multe la mijloc. un pattern neidentificat încă, un determinism pe care nu reușesc să-l descifrez. de parcă aș fi fost ales

sclavia plătită ori voluntară e tot sclavie?