Își luase obiceiul de a-și privi mâinile încă de când era mică. O fascinau, parcă aveau o voință proprie. Îi plăcea să observe și mâinile celorlalți. Oamenii vorbeau cu mâinile, se deschideau către lume sau se închideau în sine, primeau sau ofereau. Nicio altă parte a corpului uman nu i se părea la fel de expresivă, cu excepția ochilor, iar ochii erau domeniul fratelui ei. Îi plăcuse să picteze și îi realizase portretul chiar înainte să plece. Era reușit și toată familia îl lăudase, dar pe ea nu o interesau decât mâinile. Simțea că plesnește de nerăbdare tot așteptând ca el să își termine lucrarea și să îi permită să o vadă. Știa că înainte de toate ea avea să se uite la modul în care îi redase mâinile. Ele erau esența ei, ce avea ea mai de preț, iar el înțelegea asta prea bine, așa că nu o dezamăgise.

Când momentul veni, iar portretul fu dezvelit pentru prima oară în fața ei, o surprinse. Nu o reprezenta deloc în postura în care pozase, așezată pe un fotoliu, lângă fereastra din salon, cu mâinile în poală ca niște păsări pregătite să-și ia zborul oricând. În schimb, el o pictase pe un fundal verde închis, cu câteva degradeuri, sprijinindu-și coatele pe un pervaz invizibil și ținându-și capul în mâini. Părul castaniu, lung, îi era ca o coamă, ochii căprui, larg deschiși și luminoși, iar gura întredeschisă compunea un zâmbet abia perceptibil. Toată ființa ei părea a fi în expectativă, în special mâinile. Îi conțineau capul plin de visuri și idei ca un receptacul, ca un leagăn, așteptând doar ca ea să imagineze o nouă fantezie căreia să-i dea viață. Era perfect, era ea și se înțeleseră fără cuvinte, ea privind înmărmurită tabloul, iar el citindu-și reușita în ochii ei.

Un val de tristețe îi aduse un nod în gât și zeci de ace minuscule în ochi. Trecuseră cinci ani de când fratele ei plecase de acasă și nu se mai întorsese. Pornise în marș alături de camarazii lui, iar Războiul cel Mare îi înghițise pe toți. Se spunea că la Mărășești pieriseră cei mai mulți soldați români. Se număra și el printre ei, iar uneori, când închidea ochii, îl vedea zăcând pe câmp, plin de praf și sânge. Ca acum. Era mai mult decât putea suporta, așa că își privi mâinile, erau consolarea ei, arta ei. Studiase sculptura, dar fu nevoită să întrerupă totul. Lumea întreagă se oprise în loc, respirând numai acea suferință ce se reînnoia cu fiecare veste venită de pe front. Mama ei plânse până îi secară lacrimile, iar tatăl ei își petrecea zilele închis în birou. Ea însăși simțea o apăsare ce-i strivea pieptul, de care nu se putea ascunde decât în mansarda transformată în atelier. Dar trecuseră cinci ani, iar aceea nu era viață. Existența la care visa se afla dincolo de mansardă și începu din nou să spere atunci când îl cunoscu pe Marco, un tânăr pictor italian aflat în trecere prin București. Stătea în casa unor prieteni comuni, iar când îl văzu pentru prima oară, i se păru că el și fratele ei erau spirite înrudite: aveau aceiași ochi dornici să vadă totul, să cunoască, să ajungă la esența lucrurilor.

Urmă o logodnă scurtă, apoi o ceremonie intimă, după care plecară spre Italia, în uralele prietenilor și sub privirile mâhnite ale părinților ei, care își pierdeau și al doilea copil. Dar ea voia să trăiască din tot sufletul, să străbată lumea, să creeze, așa că îi îmbrățișă îndelung și nu se mai uită înapoi. Marco o luă de mână și îi zâmbi. Avea mâini calde, cu degete lungi și încheieturi fine, iar când o atingea, o făcea de parcă ar fi fost o păpușă de porțelan și s-ar fi temut să nu se spargă. Asta era tot ce își amintea. Iar acum se afla în trenul acela ce gonea de la Florența către Bologna, în care nu mai rămăsese niciun alt pasager. Unde erau toți? Unde era Marco? De ce nu reușea să își amintească? Mergea așa de ore întregi, fără oprire. Îi era teamă. Își privi mâinile încercând să se ancoreze în materialitatea lor, apoi își încolăci brațele în jurul trunchiului ca într-o îmbrățișare și încercă să se calmeze. Închise ochii și își imagină toate călătoriile minunate ce o așteptau, în jurul lumii, în jurul vieții, în jurul corpului.

Trenul Florența-Bologna era ticsit. Turiștii erau cei mai gălăgioși și nu îi putea suferi. Își scoase căștile din buzunarul lateral al rucsacului, le conectă la telefonul mobil și porni muzica. În gară o vor aștepta mama și sora ei mai mică. Privi ceasul de pe ecran. Avea să ajungă în jumătate de oră. Spera că nu vor întârzia, n-avea niciun chef să aștepte.

Îi plăceau zilele cu ceață ca aceea și îi păru rău că existau atâtea tuneluri care fragmentau peisajul. Apărea câte unul la fiecare zece minute și tot ce îi rămânea de făcut era să îi analizeze pe ceilalți pasageri în oglinda geamului. Îi păreau cu toții anoști, până când observă ceva ce îi tăie respirația. Pe scaunul din fața ei, în locul femeii roșcate de vârstă mijlocie, văzu în geam reflexia unei tinere cu părul lung, capul rezemat de spătar, ochii închiși și brațele încrucișate ca și cum s-ar fi îmbrățișat singură. Purta o rochie cum văzuse în pozele cu străbunica ei, pe care bunica le păstra cu sfințenie. Imaginea tinerei dispăru în câteva secunde, dar fu clară. Nu se gândise niciodată că și trenurile ar putea fi bântuite, nu numai casele. Avea să-i povestească totul surorii ei înainte de culcare, provocându-i coșmaruri. Asta o amuza. Își aminti apoi că bunica le spusese mai demult că cel mai rău nu era să mori, ci să mori și să nici nu știi că ai murit, ceea ce i se păru deodată foarte trist.