Când am ieșit din clinică, primul gest a fost să eliberez strigătul de bucurie ce stătea înăbușit în trupul meu cel nou.

— Sunt cel mai fericit om din lume!

Abia atunci am realizat că din această clipă pot, de fapt, să mă exprim ca o adevărată femeie, să afirm fără jenă:

— Sunt cea mai fericită femeie din întreaga lume!

Ce bine sună! Ce senzație de nedescris! Plutesc pe străzile care au o strălucire aparte în această dimineață. Este cea mai înfloritoare zi de primăvară. Soarele îmi zâmbește cu toți dinții săi de miere. Orașul întreg pare să se fi gătit în cele mai bune straie pentru mine. Sunt un pic amețită de euforie și nu conștientizez încotro merg. Gândurile mă asaltează din toate direcțiile. Am atâtea planuri noi. Lumea întreagă pare să fie alta, nu numai eu.

Pe ecranele uriașe din oraș, titluri cu litere de-o șchioapă redau știrea zilei. Spânul Alb declanșase Războiul. Prima mea reacție impulsivă e să mă gândesc la urgența rezolvării actelor de identitate ca femeie, ca nu cumva să fiu înrolată în armată. Mă reține doar faptul că încă nu m-am decis la numele de fată pe care să îl port de acum înainte. Cred că alegerea propriului nume este cea mai dificilă problemă pe care o am de rezolvat în acest moment. Aș fi preferat să mi-l hotărască altcineva, cum se întâmplă cu toți ceilalți oameni.

Până la urmă, primul drum îl fac până acasă, să mă schimb în singura rochie pe care o am în garderobă, nefolosită vreodată, urmând să plec, apoi, direct la cumpărături. Visez deja la o mulțime de rochițe vesele, la volănașe, danteluțe, fundițe, tuluri, poșetuțe, pantofiori, farduri, oje, creme, dresuri și desuuri. Iată, numai enumerând toate acestea, îmi dau seama că viața mea devine mult mai complexă, mai complicată. După aceea, aș vrea să ies într-un club. Poate îmi fac vreun prieten real, nu din cei imaginari, ca până acum.

Mai înainte, însă, mă duc la primul telefon public și mă sun acasă. Îmi este teamă ca acolo să nu mă întâlnesc cu mine, cel vechi. Tonul de răspuns se aude, în mod straniu, ca și când numărul format nu ar fi existat vreodată.

Bine, casa mea este o rulotă veche pe care am abandonat-o la marginea orașului înainte de a pleca la spital, lângă singura pădurice din zonă. Nu sunt foarte surprinsă să o găsesc spartă și cu majoritatea lucrurilor dispărute, inclusiv telefonul. Nu aveam eu cine știe ce, doar ceva veselă, câteva haine bărbătești, un radio care mai mult emitea niște hârșâituri, o duzină de cărți de dragoste siropoasă și o păpușă. În singurul dulăpior din încăpere a mai rămas doar rochița, așezată impecabil pe un umeraș. Oglinda de pe ușă este fisurată și, acum, în ea, imaginea din geam se reflectă ca un vitraliu. Pe pat stau împrăștiate cărțile, cu multe pagini rupte violent. Păpușa are capul strivit și zace pe podeaua din baie cu membrele întinse în toate direcțiile. Ating cu ochii în lacrimi jucăria mea veche și ea prinde viață. Rochia i se aprinde instantaneu. În acest moment, mi se pare un mic monstruleț, o creatură hidoasă, schimonosită. Abia acum îi văd cocoașa proeminentă și expresia batjocoritoare. Parcă cine m-ar fi furat ar fi vrut să mă separe definitiv de viața mea anterioară. Aș putea să mă prăpădesc de râs, dar aș putea, mai degrabă, să nu mă prăpădesc doar pentru un rânjet.

Încep să mă dezbrac încet și să îmi admir cu emoție formele noi, sânii, ca două excrescențe nu foarte mari, dar frumos rotunjite, și mai ales lipsa dintre picioare, unde mai rămăsese doar o tăietură bine conturată. Desigur, nu sunt prea încântată că nu am talia subțire și șoldurile largi, dar, totuși, mă simt eu în noul meu trup. M-am întrebat, deseori, dacă sunt bărbat-femeie sau femeie-bărbat. Cred că, de fapt, sunt de genul neutru.

Mi se pare că acum am pielea transparentă, că se vede totul prin ea. Nu îndrăznesc să-mi ating sânii. Mă lipesc de oglindă. Vreau să mă țin în brațe, să-mi simt trupul gol, dar mă dau speriată înapoi, crispată de răceala geamului și de zgârieturile spărturilor.

Simt că nu mai e cazul să mă mai îngrijorez de cum mă văd alții, ci de cum mă văd eu.

Satisfăcută de înfățișarea mea, mă trântesc în pat, dar un declic declanșează o derulare rapidă în urmă a vieții, iar gândul îmi fuge către copilărie. Toate temerile de atunci mă înfiorează iarăși.

Îmi aduc aminte că abia pe la 13 ani am îndrăznit să mă confesez mamei că nu mă simt băiat. Cred că mama bănuia, pentru că nu a fost prea șocată. Ea, probabil, remarcase preferințele mele vestimentare și de comportament, mai degrabă de fetiță, dar tata, când a auzit povestea de la mama, a avut o adevărată criză. Mi-a strigat că nu acceptă ca în familia sa, care respectă tradițiile și regulile firești, să se întâmple așa nenorocire. Mi-a spus că nu mă va recunoaște ca fiind copilul său până nu îmi trec aceste gânduri blasfematoare. În următoarele zile, m-a plimbat pe la toți preoții de la bisericile din jurul casei noastre. Aceștia mi-au cântat tot felul de descântece, iar unul chiar m-a pipăit sub pretextul că vrea să-și confirme dacă sunt băiat sau fată.

Atunci, am decis să fug de acasă. Am lucrat în diverse locuri, de la demolări de clădiri la spălat de grupuri sanitare, de cele mai multe ori în program prelungit și la negru. Nu am ținut cont de ce mi se cerea să fac, important era să strâng suficienți bani. În cea mai recentă slujbă, am fost maimuță. Am umblat pe la diverse târguri în costumul sufocant de urangutan, mimându-i gesturile și mersul. Eram angajată de o firmă de publicitate, dar nu am înțeles niciodată rostul plimbărilor mele în costumul acela greu și puturos.

În ziua când am împlinit 18 ani, cu geanta plină de bani, am intrat în clinica de chirurgie estetică a renumitului Osifescu. Am spus ce doresc, că sunt majoră și că am strâns suficienți bani pentru aceste operații. Am fost internată imediat, dar nu m-au programat inițial decât pentru câteva consultări psihologice, pentru a fi convinși că dorința mea era una de durată, nu un simplu impuls de conjunctură. M-am dus la tabla care se afla pe peretele din cabinet și mi-am desenat conturul cu o cretă albă. Au înțeles cu toții imediat că nu concepeam alt viitor pentru mine.

După ce toate operațiile s-au încheiat cu succes și m-am vindecat, înainte de a-mi da drumul să plec, medicul mi-a spus:

— Draga mea, iată, știința medicală a ajuns la performanța de a ne permite să corectăm erorile naturii. Acum ești perfect funcțională ca o femeie obișnuită. Totuși, pentru că încă ești în convalescență, îți recomand să nu faci abuzuri, mai ales de natură sexuală. De asemenea, așa cum ți-am mai zis, ține minte să apelezi la psihologul nostru ori de câte ori simți nevoia.

— Vă sunt atât de recunoscătoare pentru că mi-ați salvat viața, i-am răspuns eu entuziasmată! Sunt fericită, dar și perfect conștientă, așa că nu vă faceți griji!

Uite-mă, acum, colindând magazinele, dispusă să-mi cheltuiesc ultimii bănuți pentru măcar o parte dintre toate aceste nenumărate tentații cu care sunt momite femeile. Am ajuns înapoi la rulotă încărcată cu o droaie de pungi și cutii. Culmea, toată colindătura nu mă obosise. Dimpotrivă, acumulasem o energie care-mi pulsa în tot corpul.

Mi-a luat mult să mă gătesc. Nu eram prea pricepută, dar ardeam și de nerăbdare să consum la maximum această zi. Arătam, totuși, mulțumitor când am intrat în clubul din centru. Era arhiplin. Tocmai ajunseseră niște tipi care arătau mișto. Formau echipa de fotbal a orașului. Voiau să serbeze a treisprezecea înfrângere consecutivă de când a venit ca antrenor celebrul Dide Delațară.

Îmi era sete de o bere, dar mi-am dat seama că ar fi fost nepotrivită cu noua mea ținută, așa că am comandat un cocktail ușor tonic. Am ochit un loc strategic într-un colț de unde puteam să observ superbele exemplare masculine. Niciunul nu părea interesat de mine. Discutau înfocat diverse faze ale meciului abia încheiat.

Nu mi-am dat seama când s-a așezat lângă mine un tip burtos și cu început de chelie, care mirosea intens a transpirație. Am fost surprinsă când mi s-a adresat.

— Draga mea, pot să-ți țin companie?

Mi-am întors privirea și am simțit cum mă sufoc. L-am recunoscut imediat. Era acel popă care mă pipăise în adolescență. Un cub de gheață mi s-a lăsat în plămâni.

— Te văd stingheră și un pic speriată. Te-am remarcat de cum ai intrat. Ai o privire specială. Cred că ai destul de multe de mărturisit, a continuat el fără să dea vreun semn că mă ține minte.

Eram tot mai palidă. În semiîntunericul din club, toate luminile colorate din bar dansau pe fața mea de hârtie. Probabil, asta l-a încurajat să continue.

— Simt că ai nevoie de o spovedanie, iar eu sunt persoana cea mai potrivită. Putem să ne retragem la mine. Mercedesul meu ne așteaptă afară. Azi nu mi-a mers nici mie bine. Am pierdut toți banii din cutia milei la barbut, dar am acasă orice băutură îți dorești. Putem să ne refacem ziua asta și să o încheiem fericiți.

Îmi venise spontan să vomez. Atât am putut să articulez, că-mi cer scuze, dar trebuie să mă duc la toaletă. Am ieșit pe ușa din dos și am zorit pașii. Alături, era un parc prin care trebuia să traversez. Plouase și se formase o mâzgă care îmi îngreuna mersul, mai ales că nu eram obișnuită cu tocurile. Vântul sufla zgomotos.

Nu l-am auzit când s-a apropiat.

— Unde fugi, netrebnico? Mă lași așa, ca pe orice zdreanță?

Am simțit o mână puternică care mă apucă de gât. Am căzut în iarba umedă. Nu m-am dezmeticit decât când corpul lui s-a lăsat pe mine cu toată greutatea. M-am zbătut, dar fără mare reușită. Când m-a lovit cu pumnul, am crezut că mi-a zdrobit fața. Am încercat să țip, dar nu puteam să-mi mișc maxilarul. Mi-a sfâșiat rochia plin de furie. În clipa în care m-a pătruns, am urlat de durere. În timp ce se zbătea peste mine, am simțit un colț de piatră lângă mână. Exact când s-a descărcat, l-am izbit. A căzut lângă mine, ca secerat, cu sângele țâșnind din tâmplă în toate direcțiile. M-am ridicat și am pornit în fugă, fără să conștientizez direcția. La un moment dat, am alunecat pe un mal până m-am izbit de un parapet de beton. Brusc, nu mi-am mai simțit corpul. Voiam să mă ridic, dar creierul părea că nu mai are cui da comenzi.

M-au descoperit în zori. Doi tineri care alergau în jurul lacului au fost alarmați de câinele care îi însoțea. Am ajuns la spital aproape congelată. Paralizasem complet, dar eram conștientă. Vedeam, auzeam, înțelegeam tot, dar nu puteam să-mi mișc niciun mușchi. Am putut să comunic, să le transmit ceva, abia după câteva săptămâni, când un tânăr medic și cercetător științific mi-a instalat un sistem care-mi decoda undele electromagnetice emise de creier. A avut, apoi, răbdare alte câteva zile să mă învețe să comunic prin acest sistem, care se adapta felului în care reacționam eu. Fără să vreau, m-am îndrăgostit de el. Într-o seară, chiar mi s-a părut că am mișcat un pic un deget în timp ce îmi imaginam că îi mângâi pielea negricioasă. Între timp, aflasem din vorbele asistentelor că sunt gravidă, iar fătul se dezvoltă normal. Am fost atât de șocată, încât am avut senzația că pot plânge cu adevărat, dar ele, oricum, m-au avertizat că abia se votase legea antiavort, deci vor trebui să supravegheze sarcina până ajunge la termen și apoi să-mi facă cezariană pentru a extrage copilul. Pruncul va ajunge la un orfelinat, pentru că, evident, eu nu îl pot îngriji. Între timp, primisem informații și că tatăl lui murise, iar procuratura deschisese o anchetă. Avocatul din oficiu m-a anunțat că urma să fiu judecată pentru omor din imprudență.

Linia ruginită a orizontului se decupează pe marginea ferestrei salonului. Soarele coboară ca o arsură pe cer. Gândurile mele mișcă frunzele copacilor care se lovesc violent de geam. Toate imaginile trecutului se amestecă în mintea mea. Mă pregătesc să țip:

— Vai, oameni buni, ziua când am ieșit din clinică a fost și cea mai frumoasă din viața mea, dar și cea mai tragică.