Înainte de prima întâlnire cu domnul Alecsandru Medeleanu, soțul Andei Călugăreanu începând din 1988 și până la dispariția acesteia, am încercat să mi-o reamintesc, rememorând amintirile mele despre artistă. O asociam melodiei "O portocală" (aparțin generației de copii care vedeau portocalele o dată de an, aduse de Moș Gerilă), vocii broscuței Oache, care mi-a înveselit copilăria, alături de Scăpărici, Omide și Maria Mirabela, personaje din filmele Maria Mirabela și Maria și Mirabela în Tranzistoria. Dar îmi aminteam și de duetele cu Toma Caragiu, redifuzate în mod repetat de TVR în copilărie, duete fascinante pentru un copil de școală primară. O prezență tonică și o voce caldă, inconfundabilă, un zâmbet larg și ochi sclipitori.

De aici curiozitatea mea și nerăbdarea până la momentul când domnul Medeleanu a deschis primul dosar cu acte, diplome și însemnări. Am realizat rapid că știam extrem puține lucruri și că o microexpoziție cu o parte din acest patrimoniu ar contribui la recuperarea memoriei Andei Călugăreanu, creând și un crochiu al mișcării artistice din România anilor ’60 – ’80.

Pasul spre scrierea acestui text pentru revista "Ficțiunea" l-am făcut greu și cu mari îndoieli. Atunci când Alina Pavelescu mi-a propus să scriu, am spus un DA entuziast. Citisem articole publicate în revistă și tocmai de aceea, în zilele scurse de atunci, am început să ezit, neștiind dacă am totuși ceva interesant de spus publicului unei publicații literare și de opinie.

Eu aveam amintiri cu artista din anii comunismului și puteam rememora febrilitatea cu care așteptam emisiunile de "varietăți", dar autorii și publicul acestei reviste aparțin unor generații care nu le au, cu unele excepții.

Cum să le spun povestea ei? Cum să fac să nu pară anacronic și vetust un text dedicat unei artiste dispărute acum trei decenii și actului de generozitate făcut astăzi de familia sa?

Primul pas – prezentarea

Povestea începe la 24 octombrie 1946, când la București, în raionul Grivița Roșie, se năștea Anca Miranda Călugăreanu. A urmat Școala Medie "Dimitrie Cantemir" din București, unde și-a susținut examenul de maturitate în anul 1964.

Erau anii în care se făceau 11 clase, iar bacalaureatul de astăzi se numea "examen de maturitate".

A fost o copilă pasionată de teatru și de muzică, a jucat în trupa școlii. Dintre documentele colecției, mi-a atras atenția un program din anul 1958 – Anca Călugăreanu, elevă în clasa a V-a B la Școala Medie 11 "Dimitrie Cantemir", un copil de 12 ani, juca la Teatrul Național, în sala "Studio", în spectacolul "Tinerețe în freamăt. Feerie muzicală în 16 tablouri", text și muzică de profesor Filip Davidsohn. Răsfoind programul, am descoperit că era protagonista a două dintre tablourile piesei, alături de tineri adolescenți de 15-17 ani, și m-a uimit faptul că elevii și profesorul lor aveau acces la scena Naționalului și tipăriseră chiar un program al reprezentației lor.

Pasul doi – cariera artistică

Și-a schimbat numele din Anca în Anda pentru a evita cacofonia cu numele Călugăreanu. Și-a dorit o carieră și a participat la concursurile de talente ale anilor '60, cântând melodii la modă din repertoriile lui Charles Aznavour și Salvatoare Adamo. A fost rapid remarcată de Cornel Fugaru, iar compozitorul a cooptat-o în trupa "Sincron", cu care a cântat în anii 1965-1966. A participat la concursuri de angajare, reușind să devină, pentru o scurtă perioadă, solistă la unul dintre ansamblurile artistice ale armatei.

Și-a început cariera în 1965, pe scena Sălii Palatului, în "Cei 7 magnifici", un spectacol cu mare succes la public. Următorul pas a fost Televiziunea Română, aflată în căutare de voci și talente.

În acei ani, regimul comunist din Uniunea Sovietică și apoi, după model sovietic și cele din țările Europei de Est, a înființat festivaluri de muzică ușoară după modelul celui de la San Remo, Italia (început în 1951). Se organizau turnee la care participau cei mai buni artiști de după Cortina de fier, din "țările tovărășești", pentru a demonstra că, din punct de vedere artistic și cultural, țările comuniste se aflau la nivelul Occidentului. Un glamour ce a durat aproape două decenii și care s-a estompat o dată cu apariția crizei economice, dar și cu închistarea regimurilor comuniste, după mijlocul anilor ‘80.

Urmând modelul "tovărășesc", România a creat, în 1963, Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia – singurul talent show la nivel național al vremii, la care tânără solistă a participat în 1966, obținând primul premiu din carieră – premiul I, iar în anul 1972 a câștigat premiul pentru interpretare. Cel de-al doilea festival românesc apărut în 1968, "Cerbul de Aur", era o competiție internațională.

Anda Călugăreanu a participat la turnee în Republica Democrată Germană, Ungaria, Polonia, Bulgaria și Iugoslavia. La Berlin, în R.D.G., a câștigat premiul I de popularitate al "Concursului de muzică ușoară" din anul 1968, an plin de distincții: locul I la "Festivalul Pol-Beat" din Budapesta și medalia de argint la "Festivalul mondial al tineretului și studenților de la Sofia".

În 1969, o stea în ascensiune, Anda Călugăreanu a reprezentat România la Festivalul internațional de muzică ușoară de la Brașov "Cerbul de Aur" (5-9 martie 1969), luând o mențiune pentru interpretare. În același an, mergea în Polonia, la Festivalul Internațional de la Sopot, un festival important pentru artiștii români, o rampă de lansare în spațiul est-european, luând, de asemenea, o mențiune. Au urmat participări la festivalurile internaționale de la Dresda din Republica Democrată Germană și Festivalul "Lira de Aur" de la Bratislava.

În acei ani de deschidere, Televiziunea Română participa cu producții originale realizate exclusiv pentru publicul străin la festivaluri internaționale de televiziune, precum cel de la Monte Carlo. Înființat în 1961, reunea televiziunile din Occident cu cele din Blocul Estic. Prezența TVR la aceste festivaluri era și o formă de propagandă, dar și o importantă ocazie pentru profesioniștii din televiziune de a învăța, cunoaște omologi și chiar achiziționa, rar și cu eforturi, programe ale altor televiziuni. Anda Călugăreanu a fost protagonista spectacolului din 1966, realizat de Alexandru Bocăneț.

Cariera sa la TVR a fost legată de emisiunile de divertisment și de artistul Florian Pitiș (prieten de o viață) și de Dan Tufaru (formau un trio), devenit mai târziu partener și tatăl fiicei sale, Ioana, născută în 1977.

Participarea la numeroase concerte și festivaluri în țară și în străinătate i-a adus notorietate și colaborări cu Orchestra Națională Radio, discuri la Electrecord, colaborări frecvente cu Televiziunea Română la spectacole de divertisment și programe de Revelion. Cuplul Anda Călugăreanu – Toma Caragiu, fragment din memoria mea personală, a rămas și în istoria televiziunii din România, ca un reper al divertismentului de calitate, cei doi formând unul dintre cele mai îndrăgite cupluri ale "micului ecran" până la moartea tragică a marelui actor, în cutremurul din 4 martie 1977.

"Săptămâna" condusă de Eugen Barbu, una dintre publicațiile literaro-propagandistice populare în anii comunismului, realiza și topuri muzicale. Astfel, în anul 1971, Anda Călugăreanu a primit titlul de "laureat al referendumului anual "Săptămâna top 71", titlu adjudecat și în anul 1973.

De Cenaclul "Flacăra", condus de Adrian Păunescu, se leagă o altă etapă a carierei sale. Început în anul 1973, cenaclul s-a transformat într-un fenomen cultural de masă, care mai bine un deceniu a îmbinat muzica și poezia cu promovarea agendei oficiale a regimului. Totodată, Cenaclul a reprezentat o rampă de lansare pentru mulți tineri artiști, dar nu și pentru Anda Călugăreanu care, atunci când a început să cânte folk și să participe la concertele cenaclului, era un artist consacrat, cu premii naționale și internaționale. De altfel, Adrian Păunescu a cultivat celebritățile epocii, invitându-le la spectacolele de pe stadioane tocmai pentru a da credibilitate acestei mișcări artistico-culturale cu rol propagandistic, care promova și cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Treptat, acești artiști au fost înlăturați sau au plecat din proprie inițiativă, înțelegând valoarea instrumentală pentru oficialități a fenomenului.

Anda Călugăreanu a fost premiată de către revista "Flacăra" în anul 1974, pentru ca peste un an să primească "Premiul primăverii 1975" și "Marele premiu pentru muzica tânără, 1975".

Florian Pitiș i-a intermediat trecerea spre folk, făcută treptat. În acei ani, folkul era un gen artistic care le oferea artiștilor ocazia să se exprime mai liber. Statutul de cantautor era dorit de mulți cântăreți aflați mereu în căutare de piese bune și reprezentative pentru vocea și personalitatea lor, iar Anda Călugăreanu a început să cânte piese compuse de ea sau versuri sensibile ale poeților contemporani.

Statutul artistului liber profesionist în comunism era bine reglementat prin legislație și printr-o instituție dedicată organizării și controlului culturii: Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, devenit, în 1971, Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Comitetul elibera atestate pentru artiștii vocali, pe categorii, în funcție de calitatea interpretării, fără de care aceștia nu puteau profesa și nu puteau fi retribuiți legal.

Anda Călugăreanu era, conform atestatului cu nr. 80/1966, "artist vocal muzică ușoară" categoria I. Atestatul trebuia reînnoit periodic, astfel de la artistă s-au păstrat atestatele cu nr. 5768 din 1975, valabil până în 1979, și cel având nr. 13975, emis la 1 ianuarie 1988 și valabil până în 1992.

Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă reglementa exercitarea profesiei de artist vocal pe diverse categorii (I și II – categorie stabilită de o comise după criterii precum: calitatea interpretării, originalitate, ținută și mișcare scenică), dar și în diverse stiluri muzicale: muzică ușoară, muzică populară ș.a. Același comitet superviza și organizarea spectacolelor, aprobând conținutul fiecărui spectacol în parte.

Pentru a putea profesa și în străinătate, artiștii aveau nevoie și de o autorizație de la Oficiul de Stat pentru Turism și Artă (OSTA). Turneele în străinătate erau organizate exclusiv de către stat, iar pașaportul trebuia predat în 24 de ore de la revenirea în țară. Pașapoartele se eliberau după o minuțioasă verificare efectuată la Direcția Generală a Securității, care aviza toate ieșirile din țară.

Cântăreții primeau de la OSTA, care îi impresaria, o remunerație fixă, din care puteau schimba o sumă în valuta țării unde se deplasau. La întoarcerea în țară, aveau obligația de a preschimba imediat în lei valuta rămasă, deoarece legislația vremii interzicea populației să dețină, legal, economii în monedă străină.

Adresa Consiliului Culturii și Educației Socialiste din 22 iunie 1982, semnată de secretarul de stat Ladislau Hegedüs, este un document relevant pentru istoria mișcării artistice din România anilor ‘80. Hegeduș răspundea astfel unei adrese a Ministerului Turismului, coorganizator al turneelor, și își dădea acordul pentru remunerarea "soliștilor vocali Anda Călugăreanu [...], cu tariful de 200 lei/persoană pe spectacol, precum și a 4 repetiții". Acest document ne arată modalitatea și sumele cu care erau plătiți, dar și birocrația și nivelul decizional la care se cereau aprobări pentru remunerarea unor artiști ce participau la spectacole aprobate deja de CCES.

Pasul trei – teatrul

Teatrul a fost marea pasiune a Andei Călugăreanu și o mare tristețe, totodată. După mai multe încercări ratate, a fost admisă și a urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie atunci când era deja un artist consacrat. Conform diplomei seria D. nr. 11011/1988, în iunie 1987 a absolvit facultatea cu nota 10, specializarea Actorie, la clasa profesorului Mihai Mălaimare. Spectacolul de absolvire, jucat în stagiunea 1986-1987, a fost "Baba Hârca" de Matei Millo, o comedie muzicală cu Anda Călugăreanu în rolul vrăjitoarei care dă numele spectacolului.

Înainte de a avea o diplomă, a avut numeroase și valoroase colaborări cu teatrele din capitală: Teatrul Mic, Teatrul Bulandra, Teatrul Național, Teatrul Nottara. Un spectacol aparte a fost "Meșterul Manole", un recital de muzică și poezie românească susținut alături de marea actriță Leopoldina Bălănuță, de care a legat-o o frumoasă prietenie. După succesul "Meșterului Manole", au colaborat și la "O parte dintr-o pasăre", spectacol denumit astfel după o poezie a Ninei Cassian și montat la același Teatru Mic.

În 1981 a jucat, alături de Horațiu Mălăele, într-un alt spectacol memorabil – "De ce dormi, iubito?" de Jos Vandeloom, la Teatrul Nottara. Printre piesele donate de domnul Medeleanu sunt și câteva schițe făcute Andei Călugăreanu în acea perioadă de către Horațiu Mălăele, pe care le-am folosit în microexpoziția dedicată artistei.

În stagiunea 1989 – 1990, Anda Călugăreanu juca în "Mantaua" lui Gogol, pusă în scenă de Mihai Mălaimare la Teatru Național.

A jucat și în câteva filme ale epocii, regizorul Dan Pița distribuind-o în rolul Sultanei din "Bietul Ioanide", o adaptare a romanului scris de George Călinescu, lungmetraj cu o distribuție strălucită, care a avut premiera în 1980.

În anul 1990, Anda Călugăreanu a avut șansa unei burse oferite de Fondation pour une Entraide Intellectuelle Européene, pentru a urma și a se perfecționa la École Fratellini din Paris. În adresa de recomandare pentru această bursă, scrisă de Annette Laborey, fondatoare a fundației și sprijinitoare a intelectualității est-europene, era menționat: "Depuis dix ans, elle a rêvé á visiter Paris e l'Ecole Fratellini, il a fallu une révolution pour lui permettre de venir en France". (Timp de zece ani, ea a visat să viziteze Parisul și Școala Fratellini, a fost nevoie de o revoluție pentru a i se permite să vină în Franța).

Pasul patru – viața personală

A fost căsătorită cu actorul Dan Tufaru, partener de scenă și, pentru câțiva ani, de viață. Au avut o fiică, Ioana Tufaru, născută în 1977. La 18 aprilie 1988, s-a recăsătorit cu economistul Alecsandru Medeleanu, păstrătorul și donatorul bunurilor devenite Colecția "Anda Călugăreanu" de la Muzeul Național de Istorie a României. După o suferință de câteva luni, s-a stins la 15 august 1992, la doar 46 de ani, cu mult înainte de a fi epuizat ceea ce avea de oferit artei și publicului.

Pasul cinci – microexpoziția

Păstrate timp de trei decenii de către domnul Alecsandru Medeleanu, documentele Andei Călugăreanu – diplomele, afișe ale spectacolelor, fotografii – au umplut golurile din biografia acesteia, dar și câteva din istoria mișcării artistice din anii comunismului. Multe au rămas. Mi-aș fi dorit ca documentele să spună mai multe despre relaționarea cu cenzura, despre reacțiile cenzurii în fața unor texte sau chiar cele legate de ținutele purtate în spectacolele de televiziune. Mărturii există, documentele sunt puține.

Revin la melodia "O portocală" (muzica scrisă de Marius Țeicu, pe versurile lui Ovidiu Dumitru), lansată de Anda Călugăreanu în anul 1973 și care, după un deceniu, devenise aproape un act de rezistență, fiind rar difuzată din cauza penuriei alimentare. Pentru mine, copil al anilor ‘80, versul "eram doi copii ce aveau o portocală" producea o impresie puternică, ce îmbina extraordinarul cu exoticul.

Atunci când am realizat selecția pieselor pentru microexpoziția dedicată artistei, am încercat să-i reconstitui viața și cariera, dar și lumea în care a trăit, cu ajutorul documentelor ajunse în patrimoniul muzeal: actul de naștere, actele de studii, legitimațiile de "artist vocal clasa I-a", câteva diplome reprezentative (Cerbul de Aur, cele de la Festivalul de la Sopot, de la Dresda), o ilustrată cu personajul "Oache", cu o dedicație a lui Ion Popescu-Gopo, precum și fotografii de familie (cu soțul și fiica), de la TVR și din spectacole (alături de Dan Spătaru), programe ale unor spectacole de teatru, actul emis de Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dar și pașaportul din anul 1990 și "Carte Orange" din vara aceluiași an.

Din experiențele expoziționale anterioare știam că mă voi lovi de prejudecăților celor care prea ușor vor acest demers de recuperare a memoriei unei artiste în epoca ei drept "muzică ușoară – istorii ușoare". Am convingerea că această prejudecată nu provine din rea-intenție, ci din insuficienta cunoaștere a profesiei noastre și a rolului jucat de muzee în viața socială. Muzeele recompun istoria unei epoci și contribuie la păstrarea memoriei unor momente și personalități respectând normele profesionale. Triada – bun cultural (piesă, imagine sau document) – etalare (punere în scenă) – text ne-a ghidat și în realizarea expoziției temporare care valorifică piese din Colecția "Anda Călugăreanu".

Fiecare dintre cele 101 bunuri ce fac parte din donație au o semnificație în primul rând personală, pentru familia artistei, în al doilea rând culturală (sau emoțională) și în al treilea rând socială (prezintă fragmente materiale din societatea românească în anii comunismului și de la începutul anilor ‘90). Dintre aceste istorii am ales-o pentru încheiere pe cea spusă de o chitanță, la prima privire banală, datată 25 decembrie 1989, când artista a donat o mie de lei (sumă semnificativă pentru anul 1989), în Contul "Omeniei 1989", fond creat pentru ajutorarea victimelor Revoluției din decembrie 1989. Din păcate, în anul 2019, când lucram la expoziția "1989, 30 de ani după", dedicată împlinirii a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, nu am identificat în patrimoniul muzeal niciun astfel de document cu ajutorul căruia să pot ilustra acest prim gest de civism făcut de mii de concetățeni în zorii libertății recâștigate cu atâtea sacrificii.