De curând, adică anul ăsta, la început de aprilie, a apărut într-un format foarte îngrijit, cu coperți cașerate, printat pe hârtie dublu-cretat lucios și cu o grafică și ilustrații deosebite aparținând lui Khoren Hakobyan, cartea "Basme armenești de la Moș Suren".

Moș Suren, alias Suren Muradyan, educator, scriitor, dramaturg și poet, este autorul a peste o sută cincizeci de cărți, basmele, poveștile și poemele sale fiind răspândite pe tot teritoriul Armeniei și dincolo de granițele pământului său natal. S-a născut la final de noiembrie a anului 1930 și s-a stins din viață la vârsta de nouăzeci de ani.

Prima colecție pentru copii, "Primul cântec", a fost publicată în 1953, la douăzeci și trei de ani, lucrările sale se studiază în ciclul primar în școlile din Armenia, și cele mai multe dintre lucrările sale sunt traduse în șaptesprezece limbi din întreaga lume (franceză, rusă, engleză, ucraineană, belarusă, persană, lituaniană, arabă, georgiană, tadjică, uzbecă). De-acum și în limba română, grație unei promisiuni făcute de nepotul său, Arsen, care a făgăduit bunicului că va publica o parte din basmele sale cele mai cunoscute și în limba română, țară în care Arsen și-a clădit o viață. Bunicul s-a bucurat la ideea nepotului, dar n-a mai apucat să se bucure aici, pe pământ, de izbânda nepotului său iubit. Arsen, ca mai toți armenii, e dârz, hotărât și încăpățânat (în sensul bun al cuvântului), atât de încăpățânat, încât împreună cu Vartan Martaian și Andrei Pâslariu au reușit să ducă la bun sfârșit primul volum (sper eu să urmeze și altele) de "Basme Armenești de la Moș Suren."

Cine-a mai pomenit la jumătate de viață, un adult să citească basme pentru copii? Ei, bun, de-ndată ce-am ajuns acasă, am citit-o pe nerăsuflate, cu pofta copilului curios din fire, să afle încotro duce povestea, dar, mai mult, dincolo de aventură, care-i tâlcul ei, care este învățătura care-ți rămâne în urma lecturii. Fiecare poveste e construită cu personaje semi-reale, unele foarte reale, cum sunt nepoții Arsen și Zaruhi, și altele, complet imaginare; toate jivinele pământului capătă vorbe și sunt atât de minuțios alese de povestitor! Într-o lume în care poveștile de altădată nu-și mai au locul, apetitul copiilor pentru personaje de genul Captain Planet crește de la zi la zi, din acel gen de personaje prea multe n-au de învățat, caracterul se formează de mic, rușinea se activează de la vârstă fragedă și doar rușinea te ține în loc, înainte să faci vreo nefăcută. Ori poveștile bunicului Suren activează exact această latură a bunului simț și a bunei creșteri, a cere sfatul părinților și a-l urma întocmai, fără a pune la îndoială dreapta judecată a părintelui care-ți vrea binele. Un lucru e cert: dacă cineva îți poartă de grijă și-ți vrea binele în lumea asta, aceștia sunt părinții. Din poveștile bunicului Suren învățăm să nu promitem ceva ce nu putem face; să nu te lăcomești; mai mult și mai repede nu înseamnă neapărat mai bine. Și, tot ei, părinții erei noastre, cred că funcționează drept sănătoasă cenzură în ceea ce copiii aleg drept lectură extrașcolară, măcar în primii ani de educație.

Personificarea lumii păsărilor care se pregătesc să-și aleagă un rege, descrierea subtilă a caracterului fiecărei înaripate și cum decid păsările a alege pe una singură să le fie conducător; aceasta este prima poveste, "Cum și-au ales păsările rege".

"Râul de miere" ne învață să nu fim lacomi, să nu gândim vreodată că lenea și comoditatea ne vor duce la succes. O poveste cu tâlc în care animalele și oamenii se ajută unele pe altele conviețuind și nu luptându-se pentru supremație. Omul din poveste îl numește pe urs "frate"; așa cum armenii când se întâlnesc în orice colț al lumii își spun unul altuia "frate". Copiii vor învăța să pronunțe corect ceai și nu șai.

"Cea mai mică regină a lumii" este povestea unei fetițe de cinci ani care, în timpul somnului se simte regină, poruncind în stânga și-n dreapta: întâi mamei să-i croiască cea mai frumoasă rochie, tatălui să-i aducă pasărea măiastră și fratelui să-i aducă degrabă Pegasul scânteietor, care s-o ducă de la Erevan la Bagdad, de la Bagdad la Paris și de la Paris la Madrid. Lucru care se și întâmplă, trăind în visul ei bucuria acelor locuri; de la magia Bagdadului, la Turnul Eiffel din Paris. La Madrid s-a simțit tristă văzând în timpul coridei taurul rănit, așa că și-a dorit să se întoarcă degrabă acasă, la Erevan. Când se trezește, întâlnește lumea ei reală, cu mama învățătoare, fratele pilot în grabă spre aeroport, sora iuțită să nu întârzie la școală și tatăl inginer, pregătit și el să plece la birou. Povestește mamei repede, repede visul, aceasta spunându-i că pentru ea, micuța va fi mereu "cea mai mică regină a lumii".

"Vulpea, cocoșul și ceasul deșteptător" tratează eterna poveste a vulpii hoațe care fură mereu și mereu orătăniile din curțile oamenilor. Și, cum pofta vine mâncând, un sătean, sătul de vizitele constante ale vulpii, îi pregătește și el un vicleșug pe măsura șiretei vulpi. Doar că cine sapă groapă altuia, pică singur în ea, iar vulpea ajunge să se facă de râs în fața lupului, a ursului și-a leului.

"Ciobanul fără minte și nevasta lui cea lacomă" vorbește despre o altă durere a lumii în care trăim, îmbogățirea fără muncă cinstită, dar asta vine împreună cu un preț prea mare pentru a putea fi plătit. Nevasta lacomă își înghiontește bărbatul fără minte să facă ceva pentru a se îmbogăți, dorința le este împlinită, dar la ce bun că la fiecare atingere totul se transformă în aur? Pentru că nu-l poți folosi. În finalul poveștii, scriitorul încheie cu un sugestiv "Cel lacom să știe / Că auru-i moarte. / Iubitorii de aur / De asta au parte!", aurul având aici sens lărgit de lăcomie, în orice.

Din "Meșterul ciocănitoare" învățăm să ne păstrăm cuvântul dat. Ciocănitoarea, cu meșteșugul ei iscusit de-a ciocăni într-una și pentru că toate jivinele pădurii o felicitau pentru măiestria ei, ajunge să creadă ea însăși că e un meșter tâmplar desăvârșit și că va putea face lucruri de bună calitate. Toate vietățile pădurii își doresc câte ceva de la Ciocănitoarea – Mare Meșter Tâmplar. Și uite-așa adună o listă mare de comenzi pe care nu va fi în stare s-o onoreze vreodată și ajunge și ea de ocară, iar când trec pe lângă ea vietățile pădurii, se ascunde de rușine, continuând totuși să ciocăne în lemn, lăsând impresia că lucrează la comenzile neonorate.

Ultima poveste din carte, "Prințul cel cinstit", tratează o veche meteahnă a omului, lăcomia. Regele Alb care trăia peste șapte munți și șapte văi se întoarce rănit din luptă, Moartea vine să-l ia, dar îi dă îngăduință un an să-l găsească pe cel vrednic de a-l înlocui la domnie, găsindu-i astfel soț unicei fiice, Armenuhi. Regele anunță toți flăcăii care-s buni de însurătoare să vină să primească semințe de flori, iar peste un an, la finalul primăverii, cea mai frumoasă floare va fi declarată câștigătoare și, odată cu ea, tânărul va primi fata spre a se cununa. Într-o colibă modestă locuia tânărul Tigran, care primește și el semințe. Curios, ale lui nu încolțeau. Pe zi ce trece, încercând tot ce-i stă în putință, cu niciun chip semințele n-au încolțit. Băiatul cere sfatul mamei; fie să meargă și să recunoască rușinea de-a nu fi fost în stare să crească acele semințe, fie mai bine să nu se ducă, și prin absența lui, să-și recunoască înfrângerea. Mama îl sfătuiește blând să-și asume nereușita. Tânărul merge la palat cu ulceaua goală în ultima zi de primăvară, așa cum fusese învoiala. Regele îi ascultă pe fiecare în parte, unul cu o floare mai frumoasă decât alta, dar acesta trecea de la unul la altul, neascultând vorbele lor lingușitoare. Apoi îl întâlnește pe Tigran, a cărui ulcea goală i-a atras atenția. Acesta îi recunoaște că semințele n-au încolțit orice-ar fi făcut. Mulțimea devine nemulțumită, cum să fie cinstit unul care vine cu o ulcea goală? Regele cere liniște și le explică tuturor că semințele primite au fost înainte fierte, iar semințele fierte nu încolțesc, punând astfel la încercare cinstea fiecăruia. Doar Tigran fusese cinstit și doar acesta merită a moșteni regatul și a primi pe fiica lui drept soție. Regele explică tuturor că mintea e mai importantă decât vârsta. Până și Moartea îl păsui pe Regele Alb, știut fiind că Tigran e încă foarte tânăr și încă are nevoie de povețele lui. Și-așa trăiesc ei până la adânci bătrânețe, dacă nu cumva or trăi și-acum.

Câteva lucruri mi-au atras atenția în această carte: limbajul coborât la nivelul unui copil, notele de subsol (când a fost cazul), cuvintele specifice comerciantului armean, sunt povești așa cum le citeam și noi cândva, în fabulele lui Grigore Alexandrescu sau poveștile nemuritoare ale lui Petre Ispirescu sau Creangă cu Amintirile din copilărie; fiecare cu farmecul său, dulceața graiului și specificitatea obiceiurilor și tradițiilor locului. Numele exotice folosite în povești sunt sigură că vor rămâne în mintea tânără și avidă de cunoaștere a celor mici, și-și vor aminti când vor crește mari de aceste povești, așa cum ne amintim noi de "Guleraș cenușiu" sau de "Fata din dafin".

De-acolo, din Ceruri, bunicul Suren e mândru tare de nepotul său, că și-a ținut cuvântul, iar copiii se vor putea bucura de povești cu iz armenesc.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa.