Mi-e greu să înțeleg dorința unora de a se numi, singuri, scriitori. Mulți publică sub egida unor edituri obscure texte care nu sunt nimic altceva decât un clișeu teribil de prost. Mai mult, închipuiții scriitori nu s-au atins în viața lor de vreo carte de gramatică a limbii, iar frazele lor par a fi căzute inconștient pe pagini. Nici nu aduc în discuție procesul editorial, care se dovedește de-a dreptul înspăimântător chiar și pentru un ochi neavizat.

Răbdarea, la rândul său, este o chestiune la care aceștia se dovedesc a fi cu adevărat deficitari. Cei mai mulți nici măcar nu recitesc sau supun vreunei analize critice proprii ceea ce scriu. Domniile lor consideră bun de publicat orice debit al minții întunecate de fumurile dense ale orgoliului de a fi și ea, măcar în ochii lumii, intelectuală.

Cert este că trăim într-un secol al iluzoriului, iar distanța dintre a scrie, lucru pe care, practic, îl facem toți, și a fi scriitor este, din păcate, din ce în ce mai restrânsă.

Cunosc puțini scriitori, iar înainte de a fi scriitor, condiția primară este de a fi un cititor bun. Dar nici măcar asta nu ar garanta faptul că, lecturând cărțile esențiale ale acestei lumi, cineva poate deveni om al literelor și, mai ales, rămâne în cursul rapid și neostenit al literaturii drept beletrist sau poet.

Cel care își impune să devină scriitor ajunge, în fapt, nimic altceva decât un eșec, victima sigură a propriului orgoliu. Cel care își vinde chiar și ultima fărâmă de conștiință este doar o mașină de scris învechită care tastează mecanic și aiurea pentru a servi nevoilor contemporane de consum. Scriitorul adevărat scrie nu pentru că este scriitor, ci pentru că știe să scrie. Altfel spus, știe să fie liber.