Revistă print și online

Nechezol

Motto:

"Într-o zi vom găsi ceea ce căutăm. Sau poate că nu. Poate vom găsi ceva mult mai bun."

Julio Cortázar


— Domnule, eu sunt un om rațional! Ți-am mai spus și săptămâna trecută să termini cu bazaconiile astea și să mă lași în pace. Vezi-ți de treaba ta! Uite cum îmi pierd eu timpul cu tine!

Profesorul își strânse lucrurile, îndesă grăbit câteva foi în servieta ponosită și părăsi încăperea. Coborî grăbit treptele de marmură ale facultății și ajunse la parter. Forfota din hol îl ameți. Studenți zgomotoși, râsete și voci amestecate. Discuția de mai devreme îl bulversase. Îl știa pe Comănescu din primul an. Un student eminent, dintr-o familie bună, chiar nu părea genul. Dar mai știi? Poate asta era șmecheria. Să dai bine, să pari ceea ce nu ești și haț, la momentul potrivit, să pună mâna pe tine. Dar, în definitiv, de ce se temea? O viață întreagă la catedră, nu furase, nu dăduse nimănui în cap, trăia modest, într-un apartament cu două camere dintr-un cartier muncitoresc, el cu cărțile și studenții lui de la catedra de engleză. Iubea ceea ce făcea, nu îl interesa politica și acum, ce să vezi, apare băiatul ăsta cu ideile lui halucinante.

Ieși în stradă, o luă la dreapta, îndreptându-se spre stația de troleibuz. Când ajunse la ceas, se răzgândi și se întoarse. Poate băiatul mai era încă acolo. Îl văzu în hol, în fața panoului cu anunțuri.

— Ascultă, Comănescule...

— Domnule profesor, v-ați întors...

— Da. În fine, aș vrea să văd cartea. O poți aduce mâine?

— Păi, spuse băiatul, privind suspicios în jur, mi-e teamă. Lăsați! Uitați ce v-am spus. Îmi pare rău, acum trebuie să plec. Nici nu știu de ce am avut ideea asta.

— Nu e corect ce faci! Îmi propui niște chestii și acum dai înapoi. Lucrurile astea nu se fac așa. Nu ți-e teamă că mă duc să le spun ce mi-ai propus?

— Dacă mi-era teamă, nu vă mai spuneam. Doar că acum, nu știu, mi se pare prea riscant.

— Riscant pentru cine?

— Pentru dumneavoastră. Pentru toată lumea. Povestea e foarte puternică. Dacă o răspândim, va produce efecte devastatoare în societate. Cu siguranță, am fi imediat arestați.

— De ce?

— V-am zis. E despre noi. Despre ce trăim acum. Și despre viitor. Cineva a anticipat toată această mizerie în care ne afundăm tot mai mult în fiecare zi și a pus totul pe hârtie. Este foarte important ca povestea să fie spusă. Cu cât vor ști mai mulți, cu atât șansele noastre să ieșim din mocirlă ar fi mai mari.

Profesorul se uită neliniștit peste umăr. Îl trase pe băiat în spatele panoului cu anunțuri și îi spuse în șoaptă:

— Și dacă aș fi de acord, unde crezi că ar fi mai bine să avem aceste întâlniri?

— Ați vrea? Chiar ați vrea? se însufleți băiatul. Cred că cel mai sigur ar fi în biblioteca facultății. Acolo nu am da de bănuit.

— Nu reușesc să înțeleg ce urmărești de fapt. În primul rând, vreau să știi de la bun început că nu am opinii politice. E doar o curiozitate intelectuală. Îmi poți spune de ce m-ai ales tocmai pe mine?

— Nici eu nu știu precis. Dumneavoastră erați cel mai potrivit pentru a mă asculta și a mă sfătui. Nu am încredere în altcineva.

Profesorul îl privi surprins. Era sincer? La o adică, dacă băiatul ar fi fost pus de Securitate să îl provoace, le-ar putea spune că aștepta să afle mai multe, ca apoi să aibă ce le raporta.

— N-ai vrea mai bine să continuăm discuția la mine, la o cafea? Bine, acum să nu-ți închipui că e cafea-cafea, zise profesorul.

— Nechezol? Mai bine veniți dumneavoastră la mine. Am ness Amigo. De la tata. E medic la Fundeni, îi făcu băiatul cu ochiul. Are bufetul plin. Fumăm și un trabuc.

— Dar spune-mi, te rog, ce vor zice ai tăi? Nu aș vrea să deranjez.

— Nu sunt acasă. Mama e de gardă. Vine târziu, la noapte. Iar tata e plecat la Sibiu, la o conferință medicală.

— În regulă, dar te avertizez că nu o să stau mai mult de un ceas.



Locuința familiei Comănescu se afla undeva în apropiere, chiar lângă parcul Cișmigiu. Un bloc vechi, interbelic, cu lift Schindler, protejat de un grilaj din fier forjat. Cabina din lemn mirosea într-un fel aparte, a vremuri mai bune, nu a pișat ca la el pe scară.

— Noi stăm la trei, zise băiatul apăsând butonul a cărui cifră fusese ștearsă de timp.

Liftul porni cu un zgâlțâit și se opri la fel de brusc.

— Aici, în dreapta. Apartamentul 6.

Când intră, profesorul nu putu să își ascundă mirarea. De afară, nu ai fi zis că e atât de spațios. Camere înalte și luminoase, despărțite de glasvanduri montate pe cadre de lemn, ornate migălos. Mobilă grea, de nuc. Covoare persane și tablouri semnate. O casă boierească care îi trezi un sentiment de stânjeneală.

— Uite ce e, nu știu dacă e o idee bună, se scuză profesorul.

— De ce? Haideți, vă rog, intrați. Știu, așa au pățit și colegii mei prima dată. Dar nu e vina mea, nu? Cum îl preferați, cald sau rece?

— Ce anume, dragul meu? A, ness-ul? Cald. Și nu foarte tare. Mulțumesc.

Profesorul se așeză pe canapeaua de piele, aranjându-și jenat pantalonii care i se trăseseră în sus. Totul în jur respira bun gust. Privi cu admirație biblioteca mare, întinsă de la un capăt al altuia al peretelui. Cărți de filosofie, literatură și tratate medicale, aranjate pe autori. În partea stângă, pe o poliță, mici bibelouri și o poză înrămată. Se ridică și se apropie pentru a o vedea mai bine. O fotografie de familie, de undeva din stațiuni, probabil Sovata: băiatul, încadrat de părinți, fără ochelarii cu rame groase pe care îi purta acum. Ochii mari și albaștri îi moștenise de la doamna Comănescu, o femeie foarte frumoasă, pozată în pantaloni albi de in și bluză de marinar. Tatăl mic și bondoc, cu un început de chelie, aducea mai mult cu un cizmar decât cu reputatul chirurg Comănescu.

Băiatul reveni din bucătărie cu ceștile așezate pe o tăviță de argint.

— Nu mai am trabuc. Îmi pare rău. St. Moritz sau Rothmans?

— Din astea negre. Rothmans sunt cam tari pentru mine. Ai tăi sunt oameni avuți. Nu pare să vă lipsească nimic, zise profesorul fără a-și putea opri gândul că tot ce era acolo, pe lângă munca extenuantă de chirurg la Fundeni a tatălui, era poate și rezultatul unor compromisuri.

— Și tu? Vrei să te faci profesor? Nu vrei să continui tradiția familiei?

— Mie îmi plac cărțile. Sunt atât de multe și mor de ciudă că voi muri și nu voi apuca să le citesc pe toate.

— Da, știu ce spui, dar tu ești tânăr. Și îndrăgostit de literatură. Poate de aceea povestea ta m-a făcut curios. Până la urmă a fost un pretext, nu-i așa?

— Nicidecum, dar mai bine să nu vorbim acum despre asta. Am vrut doar să mă cunoașteți mai bine, să vedeți cine sunt, cum trăiesc. Să aveți mai multă încredere în mine.

— Nu știu ce să zic. Nu îți ascund că încă am anumite îndoieli. Trăiți bine. Aveți tot ce vă trebuie. Nu ai profilul unui luptător pentru libertate.

— Știți foarte bine că nu despre asta e vorba. Da, o ducem bine. Și ce? Credeți că îmi e de ajuns? Nu simțiți umbra marelui anonim? Nu vedeți cum încep să dispară frontierele între adevăr și minciună, între realitate și iluzie? Uite, chiar și nenorocitul ăla de nechezol pe care îl beți acasă. Și asta e acolo, în carte. Ne sufocăm cu fiecare zi ce trece.

— Oprește-te! Ai grijă ce spui. Să nu te audă careva, șopti speriat profesorul. Unde e cartea?

— Deci, vreți să mă ajutați? O să traducem povestea?

— Nu știu. Arată-mi cartea.

— Nu pot. Nu o țin aici. V-am zis că am găsit-o la bunica. Am ascuns-o.

— Unde?

— Nu contează. Important e să ne hotărâm. Și cum o să o multiplicăm?

— Mașinile de scris sunt înregistrate la miliție, nu știu. O să mă gândesc. Important e să avem un manuscris. Nu știu cum m-am lăsat atras în nebunia asta, dar ceva îmi spune, totuși, să nu renunț. Cât s-a făcut ceasul? Uite, e aproape 5. Ne vedem mâine. Sper să îmi placă. Dacă e bună, poate o publicăm, glumi profesorul și se ridică de pe canapea. Își încheie sacoul, își îndreptă pantalonii și se îndreptă spre ușă.

— Nu mai luați una? O fumați în stație.

— Le am pe ale mele, mulțumesc. Astea au chichirezul lor. Nu le strici așa, așteptând troleibuzul.

În acea noapte, profesorul nu dormi bine. Avu un vis ciudat în care era urmărit de o mașină neagră din care cobora un tip îmbrăcat într-un pardesiu lung și elegant. Avea fața acoperită de un văl cenușiu. Bărbatul fără chip îi întindea o carte și îi spunea:

Omul bun este liber, chiar dacă e sclav. Omul rău este sclav, chiar dacă e rege.



Dimineață, căută să își amintească unde mai auzise acele cuvinte, dar nu reuși. Puse un ibric cu apă la foc și scoase din dulap borcanul cu nechezol. Își aminti de ziua precedentă, de întâlnirea cu băiatul și de promisiunea făcută și îl cuprinse un sentiment de teamă. Se gândi că poate deja îl așteptau la facultate, îl vor ridica în fața tuturor, va fi trimis într-un lagăr de muncă. Fu trezit din gânduri de cafeaua care dăduse în foc, murdărind aragazul. Șterse cu o cârpă zațul gros și o aruncă apoi în chiuvetă. Își turnă în cană restul de nechezol, luă de pe masă un ziar și ieși pe balcon.

Își aprinse un Snagov și începu să citească de pe prima pagină, maimuțărindu-și vocea:

"Dând glas sentimentelor de nemărginită stimă și dragoste ale oamenilor muncii — români, maghiari, germani și de alte naționalități — față de dumneavoastră, cel mai iubit fiu al poporului român, strălucit arhitect și ctitor al României socialiste, ilustră personalitate a lumii contemporane — participanții la plenară și-au exprimat într-o atmosferă de emoționantă vibrație și puternică angajare profunda satisfacție și entuziasta adeziune la Hotărârea Plenarei C.C. al P.C.R. privind realegerea dumneavoastră la Congresul al XIII-lea, în funcția supremă de secretar general al Partidului Comunist Român."

Împături ziarul, dar înainte să îl pună la loc, o știre externă îi atrase atenția:

"12 octombrie 1984. O bombă a explodat în noaptea de joi spre vineri, într-un hotel din Brighton, unde locuia premierul britanic Margaret Thatcher împreună cu mai mulți membri ai guvernului, care participau la Congresul Partidului Conservator. Patru persoane și-au pierdut viața și peste 30 au fost rănite, între care ministrul comerțului și industriei, Norman Tebbit. Atentatul a fost revendicat de aripa militară extremistă a organizației separatiste Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.). din Irlanda de Nord."

Chiar în acel moment, o bubuitură asurzitoare sparse liniștea dimineții. Se aplecă speriat să vadă ce se întâmplase. O macara de peste drum scăpase din chingi un panou metalic. Câțiva gură-cască se strânseseră în jurul unui bărbat care gesticula agitat.

Bine că la noi nu sunt bombe, gândi profesorul. Jos, în stradă, se construia socialismul.

Ajunse la facultate puțin după ora douăsprezece. Nimic din ce își imaginase nu se întâmplase. Doar studenți grăbiți. Unii intrau, alții ieșeau. În hol, nimic suspect. Câțiva tineri citeau anunțurile de pe panouri, femeia de serviciu bălăngănea o găleată cu un mop ciufulit. Urcă scările ușurat și intră în sala de curs. Mai avu o mică ezitare înainte să apese pe clanță, dar se liniști când văzu că înăuntru îl așteptau doar studenții lui. Se simți eliberat și plin de energie, iar ziua trecu repede. Le dădu drumul chiar cu zece minute mai devreme, astfel că ajunse în sala de lectură cu puțin înaintea băiatului.

— Bună ziua, domnule profesor, salută Comănescu vesel.

— Salut, tinere! Hai, ia loc aici. Ai adus-o?

— Da.

— Să o văd.

Băiatul îi întinse un exemplar din Război și pace. Între coperțile decupate ale cărții lui Tolstoi, era băgată o carte cu file subțiri, fără copertă. Profesorul începu să citească:

"It was a bright cold day in April and the clocks were striking thirteen."

Profesorul deschise o mapă din care scoase câteva coli și un stilou.

— Ce veți face cu foile? Băiatul se apropie de urechea profesorului, apoi îi șopti: E o carte subversivă. Dacă o vor găsi asupra dumneavoastră, veți fi arestat.

— Manuscrisul îl vom băga între coperțile Omagiului, șopti profesorul arătând spre un raft al bibliotecii unde odihnea virgină cartea de propagandă scrisă de Ceaușescu. Ascunzătoarea oferea două avantaje: era încăpătoare și nu o citea nimeni. Iar dacă, prin absurd, îl vor găsi, nu vor ști cine l-a scris.

— Ingenios. Nu m-aș fi gândit la asta. Bun, păi atunci, să îi dăm drumul.



Se întâlneau în fiecare zi, în sala de lectură, după cursuri. De cele mai multe ori, erau singuri la acea oră. Din când în când, vocea băiatului era întreruptă de exclamațiile entuziaste ale profesorului:

— I-auzi, "holul blocului miroase a varză călită și a preșuri vechi", întocmai ca la noi. Iar băutura aia infectă, de care zici, seamănă cu... aia a noastră de-i zice... și lamele de ras... nu se găsesc nici la noi, extraordinar, izbucnea profesorul, apoi transcria grăbit pe foi.

Într-una din zile, un fragment citit de băiat îl făcu pe profesor să se oprească din scris. Află despre existența unei cărți teribile care circula clandestin în acea lume incredibilă. "Un compendiu al tuturor ereziilor" cum era numită, o carte fără titlu căreia oamenii i-ar fi spus, pur și simplu, Cartea.

— Comănescule, doar nu vrei să spui că noi... Adică noi rescriem acum acea carte? Cum este oare posibil?

Dar băiatul continuă imperturbabil să citească, ca și cum nu ar fi auzit întrebarea profesorului. Vocea sa egală, domoală și uniformă umplea aerul bibliotecii, iar profesorul se opri din scris și rămase cu privirea în gol. Neoanele începură să pâlpâie pentru câteva clipe, se stinseră, apoi se reaprinseră. În fața sa, pe locul băiatului, stătea acum un bărbat cu ochelari, masiv, cu ceafa groasă și cu o căutătură aspră. Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric. Se știau. Iluzia nu dură mai mult de câteva secunde, dar fu atât de puternică încât, atunci când se sfârși, profesorul se năpusti asupra băiatului, cu gândul de a-l sugruma. Noroc că la acea oră nu mai era nimeni în sală. Se opri șocat, cu mâinile încă apăsând gâtul tânărului.

— Doamne Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine? Te rog să mă ierți. Ești bine, Comănescule?

— Sunt bine, nu am nimic. Poate ar fi cazul să luăm o pauză. Sunt mai mult de patru ore de când am venit aici.

— De acord. O gură de aer proaspăt mi-ar prinde bine.

Profesorul strânse foile și le așeză cu grijă între paginile Omagiului, după care puse volumul burduhănos la locul lui, păzit bine de geamul bibliotecii și de indiferența cititorilor.

Când ieșiră afară era deja întuneric, iar profesorul, străbătut de un fior, își ridică gulerul hainei. Octombrie era pe sfârșite, iar vântul acela tăios anunța apropierea iernii. Băiatul o luă la dreapta și dispăru în noapte fără un cuvânt. Asta era regula pe care o stabiliseră de la bun început pentru a se proteja de băieții cu ochi albaștri.

Profesorul zăbovi câteva clipe în dreptul facultății și își aprinse o țigară. Se uită în jur și o luă din loc. Dar nu făcu dreapta, spre stația de troleibuz, ci coti la stânga, spre Cișmigiu.



Nu putea găsi vreo explicație pentru gestul său, dar ceva imposibil de stăpânit îl atrăgea acolo. Grăbi pasul și ajunse în fața scării blocului. Împinse ușa grea și se strecură înăuntru. Se opri în fața liftului, așteptă câteva clipe, apoi apăsă pe buton. Lumina din interiorul cabinei se aprinse, semn că liftul era la parter. Urcă și închise ușa cu grijă. Apăsă butonul pentru etajul trei. Liftul porni brusc, iar cursa se sfârși la fel de repede. Ieși din cabină și se îndreptă spre apartamentul 6. Se opri și citi pe plăcuța neagră, gravată cu litere aurii: Fam. Stamate. Se întoarse contrariat către apartamentul de vis-a vis, pe a cărui ușă era notată cifra 5, iar pe plăcuță, Fam. Iacoban. Se gândi că poate greșise scara, dar își aminti că era singura. Chiar atunci auzi un zgomot de yală, se sperie și o luă la fugă pe scări. Ajunse jos exact în momentul în care cineva intra în scara blocului. Un bărbat în vârstă, cu un câine în lesă.

— Bună seara, salută profesorul. Îmi puteți spune la ce etaj locuiește familia Comănescu? Am fost acum câteva zile aici, dar pesemne că am uitat.

— Comănescu ați spus? Nu avem niciun Comănescu aici, tovarășe.

— Sunteți sigur? Au un băiat student. Eu sunt profesorul lui. Am fost aici vinerea trecută.

— Tovarășe, eu locuiesc aici din ’56. Îmi cunosc toți vecinii. Nu a stat niciodată nimeni cu numele ăsta. Poate ați greșit blocul.

Profesorul se scuză încurcat, mulțumi și ieși în stradă. O apucă spre Universitate și merse o bucată de vreme fără țintă, cufundat în gânduri. Nu putea înțelege ce se întâmplase. Certitudinea că fusese la băiat acasă era mult prea puternică. Băuseră ness, fumase un St. Moritz, iar imaginea frumoasei doamne Comănescu, în pantalonii ei albi de in și bluza de marinar îi stăruia în minte, mai vie ca oricând. Ajunse în dreptul braseriei Intercontinental și văzu prin geamul fără perdele câțiva clienți. Se hotărî să intre și se așeză la o masă. Comandă o bere și o mămăliguță cu brânză. În timp ce aștepta, începu să-i studieze pe cei din jurul său. Primul lucru care îi atrase atenția era faptul că toți cei așezați la mese purtau salopete albastre. Se gândi că poate erau o echipă de muncitori, veniți după program la o bere, deși ceea ce beau era mai degrabă un lichid alb care răspândea un miros grețos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Avu o senzație de déjà-vu și, când reveni în realitate, chelnerul îi turna în pahar aceeași băutură scârboasă pe care o beau toți. Ridică privirea și văzu suspendat de unul din stâlpii braseriei un ecran din care un individ zbiera niște cuvinte pe care nu le înțelegea.

Se ridică speriat și vru să plece, dar chiar atunci, doi zdrahoni îl prinseră de subsuori. Un alt bărbat, mic și pământiu, cu o șapcă de brigadier îl căută în buzunar. Scoase o bucată de hârtie pe care scria: "We shall meet in the place where there is no darkness."

— Unde e Comănescu? zbieră piticul și îl lovi cu dosul palmei peste față. Profesorul își pierdu cunoștința.

Nu își dădu seama cât timp zăcuse inconștient, iar când deschise ochii, începu să recunoască unele dintre obiectele familiare din sala de lectură a bibliotecii.

— Ați adormit. Nu am vrut să vă trezesc. Cred că sunteți foarte obosit, domnule profesor. Dar stați liniștit, că nu m-am plictisit. Am citit ce ați scris până acum. Cred că am ajuns la jumătatea cărții. Putem continua mâine, că acum s-a făcut târziu, zise băiatul, așezând manuscrisul între coperțile groase de unde un Ceaușescu tânăr le zâmbea încrezător.



De când începuse această aventură, profesorul parcă înviase. Întâlnirile din bibliotecă îl smulseseră din lumea cenușie în care trăise până atunci. Nu știa unde îl va duce toată acea poveste, dar simțea că viața lui căpătase sens, că transcrierea cărții era de fapt un exercițiu ritualic de purificare la finalul căruia, într-un fel sau altul, s-ar fi eliberat. Toamna era pe sfârșite și zăpada așternută fin pe piatra cubică din fața facultății îl trezi din reverie. Era prima ninsoare din acel an. Curând aveau să termine și ultimul capitol.

Profesorul ajunse, ca de obicei, înaintea băiatului și se așeză la masa de scris. Dorea să recitească ultimul fragment pe care îl transcrisese cu o zi în urmă, dar când se duse la raftul cu Omagiul lui Ceaușescu, simți cum i se înmoaie genunchii. Cartea dispăruse. Începu agitat să o caute cu privirea pe celelalte rafturi, apoi prin toată biblioteca. O transpirație rece îi străbătu spinarea, iar capul începu să îi vâjâie.

Curând apăru și băiatul și văzându-l pe profesor. își dădu seama că ceva teribil se întâmplase.

— Comănescule, spune-mi că ai luat-o tu!

— Ce să iau, domnule profesor?

— Te rog, nu te juca cu inima mea! Cartea, pentru numele lui Dumnezeu, "Omagiul" lui Ceaușescu. Nu mai e!

— Cum? Ce spuneți? Doamne ferește! Nu. Nu am luat-o eu!

— Atunci ne-am ars, Comănescule! Am fost supravegheați. Ne-au ascultat.

— Și de ce nu ne-au ridicat?

— Nu știu. Poate vor să ne mai lase un pic, să dea de urma cărții tale. Hai să ieșim, naibii, de aici! Pleacă tu primul. Eu mă mai uit o dată peste tot.

Băiatul ieși în grabă, iar profesorul începu să caute cu înfrigurare printre cărțile din zona de propagandă. Nimic. Le verifică și pe cele din alte secțiuni, dar nu reuși să dea de cartea dictatorului. În febra căutării, nu observase că în fundul sălii de lectură, așezat cu spatele la geam, un bărbat citea. Când, într-un târziu, îl observă, se apropie cu băgare de seamă și îi zise cu o voce ezitantă:

— Bună seara, îmi cer scuze, dar nu v-am observat de la început. Sunteți student?

— Se pare că v-ați apropiat de sfârșitul cărții, nu-i așa? spuse străinul, fără să se întoarcă.

— Dar dumneavoastră cine sunteți? Nu îmi amintesc să ne fi cunoscut.

"De-a lungul întregii istorii, și poate chiar de la sfârșitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc și cei de Jos. Idealul celor de Sus este de a rămâne acolo unde se găsesc. Idealul celor de Mijloc este de a lua locul celor de Sus. Idealul celor de Jos, atunci când se întâmplă ca aceștia să aibă vreun scop în viață – pentru că este caracteristic celor de Jos faptul că sunt în prea mare măsură copleșiți de greutățile vieții pentru a mai fi conștienți și de altceva în afară de existența lor zilnică – este desființarea tuturor diferențelor între oameni și crearea unei societăți în care toți să fie egali".

— Goldstein?

Bărbatul se întoarse și profesorul recunoscu omul fără chip din vis.

Un miros grețos, ca de alcool chinezesc din orez începu să se simtă în încăpere. Se auzi strigat și se întoarse. Privi în jur. Cumva, nu pricepea cum, ajunsese iar în braserie. Un chelner se apropie și îi turnă în pahar. Se ridică brusc cu gândul de a fugi, dar unul din cei doi zdrahoni apăruți ca din pământ îl lovi în cap cu scrumiera și își pierdu cunoștința.

Se trezi în patul din apartamentul său. O durere de cap ca un sfredel îl împiedica să se ridice. Miji ochii și privi ceasul de pe noptieră. Patru dimineața. Lângă deșteptător, o carte portocalie, de pe coperta căreia chipul dictatorului răsărea dintre alte zeci de chipuri de oameni ai muncii, desenate pe fundal. Omagiul. Se simțea rău, gustul băuturii scârboase îi venea înapoi, iar asta îl deruta și mai tare. Se duse în bucătărie și deschise geamul. Aerul rece al nopții îl trezi de-a binelea. Privi afară. Un bec murdar lumina fantomatic strada pe care o știa atât de bine. Recunoscu trabantul lui Bratinca de la doi, skodița doamnei doctor, castanii. Deschise dulapul, scoase nechezolul și puse un ibric la fiert. Așteptă să se facă opt, se bărbieri, se îmbrăcă și coborî în stația de troleibuz.

— Domnule profesor, ați găsit-o? îl întâmpină băiatul de cum intră în holul facultății.

— Cum? Ce să găsesc?

— Cartea! Omagiul! V-am lăsat aseară să o mai căutați, nu vă amintiți?

— Da, îmi amintesc. Am găsit-o. Apoi cred că am fost la Inter. Am băut cam mult. Nu mai știu nimic.

— Și ce facem acum? întrebă îngrijorat băiatul.

— Ne vedem de treabă. Vom continua să ne întâlnim în bibliotecă. Trebuie să terminăm povestea.

Băiatul ezită la început, luat prin surprindere de cuvintele profesorului și de felul în care arăta. Apoi îi spuse:

— Cartea. Am ascuns-o. Nu o am cu mine. M-am speriat că ne-au găsit și am ascuns-o.

— Ce vrei să spui? Unde?

— Veniți cu mine!

Comănescu o luă înainte și coborî sprinten scările în spirală ce duceau la subsolul facultății. La capătul lor răsuci un comutator, dar becul era ars. Continuară să avanseze așa, până ce ochii li se obișnuiră cu întunericul. Se loveau de tot felul de lăzi și butaforii de partid sprijinite de pereții vopsiți cu vinarom: lozinci mobilizatoare, portrete cu dictatorul, steaguri. Era întuneric și mirosea a jilav. La un moment dat se opriră în fața unor cutii de carton. Băiatul le împinse cu piciorul. În spatele lor, apăru o ușiță joasă de lemn, ca o intrare într-un pod. Din gaura căscată venea un aer rece cu miros de beci.

— Habar n-aveam de locul ăsta. Atâția ani am predat aici, am fost student, dar niciodată... să nu-mi spui că...

Băiatul deja se strecurase înăuntru. Profesorul îl urmă.

— E locul unde am ascuns cartea, zise băiatul.

Prin geamurile cu vitralii pătrundea o lumină incredibilă care scălda încăperea în culori roșii și albastre. De jur-împrejur, rafturi cu cărți.

— O bibliotecă, zise profesorul cu vocea gâtuită. Unde suntem? De unde vine lumina asta?

Se apropie și luă o carte la nimereală, dar în clipa în care încercă să o răsfoiască, i se dezintegră în mâini, transformându-se în praf.

— Comănescule, unde ești? strigă profesorul îngrozit. Nu primi răspuns și atunci începu să alerge spre locul prin care intraseră în pivniță.

Deschise ușița mică de lemn și rămase cu corpul pe jumătate ieșit, sprijinit în coate. Remarcă, atunci, cu uimire, că se afla într-o sală, așezat pe un scaun. În jurul lui, oamenii priveau un ecran uriaș pe care era scris "RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANȚA ESTE PUTERE". Toți strigau sacadat "Fra-te!...Fra-te!...Fra-te!

Noi suntem cei morți, zise profesorul.

— Noi suntem cei morți, răspunse băiatul.

— Voi sunteți cei morți, răsună o voce metalică în spatele lor.

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.

în același număr