Revistă print și online

N e v a s t a

Lucram într-un birou mic, cât un antreu, unde orice conversație telefonică devenea bun public. Eram patru inspectori, așezați la patru birouri, două perechi de fapt, despărțite de un culoar cât să treacă cineva în poziție de scrumbie uscată.

Dintre noi toți, Mugurel atrăgea toate privirile. În ciuda numelui, era un tip foarte impunător, în primul rând pentru că era înalt și burtos, iar în al doilea pentru că avea o față de căpcăun: urechi clăpăuge, nas căzut peste buzele complet îngropate și-o chelie care îi punea foarte bine în evidență capul mare, de buturugă. Cine-și aduce aminte cum arăta Brutus din Popeye Marinarul are o imagine exactă și despre Mugurel. Nu era nimeni care, odată intrat în biroul nostru, să nu se holbeze la el. Noi înșine ne-am obișnuit greu cu el, iar într-o primă fază îl priveam compătimitor. În afară de toate astea, mai era și mirosul. Mugurel era fan Hâttric, care acoperea cu parfumul său greu atât tutunul, cât și transpirația de bărbat carnivor. Cum intrai în birou, cum te și izbea un iz de vegetație putrezită la rece, care pe mine mă făcea să lăcrimez. Scrumiere străvechi, murdărie și Hâttric. Trei motive ca să-mi cer transferul. Dacă nu s-ar fi produs un eveniment care a schimbat complet lucrurile.

Lângă laptopul lui Mugurel a apărut o poză, de fapt, un portret înrămat, care ne arăta un profil de femeie adormită. Nu se distingea prin trăsături fine, dar așa cum stătea într-o parte, cu ochiul închis, avea o anumită prestanță, dată și de buzele groase. Mugurel era însurat cu femeia care dormea, ceea ce ne dădea un imbold unanim: s-o trezim și s-o întrebăm ce găsise la el.

Nu mult după aceea am aflat că acea nevastă, care nu-și arăta privirea, putea să rezolve chiar și cele mai complicate nehotărâri din biroul nostru micuț. Când cineva nu știa dacă să facă sau nu un credit ipotecar, îl consulta imediat pe Mugurel, care o suna pe nevastă-sa, iar vocea ei de taur bătrân răspundea un da, care făcea să vibreze difuzorul telefonului, să se încălzească blaturile birourilor și să se umezească pereții, ca o pastă de unt vechi.

Nevasta lui Mugurel nu era vorbăreață, ci acționa mai mult ca un fel de oracol. Cele mai multe răspunsuri erau pozitive și cu atât mai tonice, încât, cu timpul, nu exista problemă, oricât de nesemnificativă, care să nu treacă prin gura lui Mugurel și de-acolo, prin telefon, direct în urechea nevestei lui, pe care începusem să ne-o imaginăm ca pe-un fel de Mafalda, așezată în mijlocul unui divan, ca pe un pașă, ca pe-un rege medieval ori ca pe-un general de armată.

Nevasta lui Mugurel era amestecată în toate discuțiile, era omniprezentă, lipită de creierele noastre, parte a micului birou, zilnic traversat de zeci de hârțoage de interes național, pe care noi puneam apostila, iar pe fiecare semnătură a noastră se afla de fapt și fața neștiută a nevestei lui Mugurel, vocea ei de bariton pensionat, da-ul ei întăritor și uneori un fâșâit fin, venit, în închipuirea noastră, din mișcarea șerpească a fustelor ei. Toate acestea la un loc au topit tentaculele puturoase ale Hâttric-ului și restul inconveniențelor care veneau la pachet.

Într-o zi, Mugurel ne-a mărturisit că lucrurile nu stăteau chiar roz între el și Nevastă. De pe birou a dispărut discret fotografia, care ne devenise între timp familiară, iar fața, în mod normal posacă, a colegului nostru s-a umplut de o mâhnire adâncă. Pe măsură ce s-a instalat această nouă stare, am realizat că viața noastră era ea însăși în pericol extrem. Pierderea Nevestei devenea cu fiecare secundă o rană. Femeia aceasta spunea da la oricare dintre inițiativele noastre îndoielnice, îndemnându-ne să continuăm, chiar și după un șir întreg de eșecuri. Ea singură ne înțelegea speranțele și micile planuri, care, cu toate că nu se împliniseră încă, erau acolo, în mintea noastră, numai datorită ei, a acestei Neveste necunoscute, pe care Mugurel trebuia s-o păstreze cu orice preț.

Așa că, după ce ne-am sfătuit și cu alți inspectori din alte birouri minuscule, am ajuns la concluzia că singurul mod de a o păstra pe Nevastă, care între timp devenise a noastră, era un copil. Un copil îi leagă pe doi oameni, îi face pachet, îi obligă să ia treaba în serios și s-o ducă până la capăt, iar acest capăt este chiar sfârșitul sfârșitului lor. Căci cine are inimă să-și părăsească un copil, să dezerteze de la acțiunile care îi umplu toată viața, o viață plină de satisfacții, care începe cu scutecele spălate, continuă cu munca asiduă pentru acei bani care pot cumpăra zâmbetul unui om mic, devenit cu timpul un elefant pentru care părintele său continuă să muncească, să adune, să se scoale cu noaptea în cap, să-l ducă la școală, să-i cumpere haine, să-i facă rost de prieteni, de iubiți, de un soț, de o casă, ca mai apoi, în ultimele și senilele sale zile, să crească mai departe copiii copilului, iar dacă este cazul chiar și pe copiii copiilor lui?! Ce poate fi mai frumos de atât pentru o viață scurtă de om!?

Susținut de noi toți, Mugurel s-a lăsat convins că un copil era exact ceea ce l-ar fi făcut din nou om. Deși ne încerca uneori o umbră de îndoială la gândul că acel copil ar fi putut să aibă urechile clăpăuge ori fața posacă a tatălui său, ne încurajam imediat că se putea foarte bine să semene integral cu Nevasta, căreia în mințile noastre deja începuseră să-i crească aripi albe, ca niște petale de crin.

Mugurel ne-a împlinit visurile, depunând toată partea sa valoroasă. A încercat cele mai ingenioase poziții, pregătindu-se cu știință pentru toate fazele lunii, a visat la iubire, pe rând, în eprubete, în borcane, pe malul mării, stând în patru labe, iar până la urmă, a fost răsplătit cu un fiu. A fost ziua cea mare și ultima în care l-am mai văzut.

Mugurel a fost colegul nostru timp de aproape doi ani, în care am avut toate bucuriile lui și ale neprețuitei lui Neveste. Mai precis, dintr-un aprilie tremurător, când a dat pentru prima oară telefon Nevestei lui ca să ne rezolve nouă neînsemnate probleme, și până într-un ianuarie lăptos, când în biroul nostru de căcat a apărut în persoană însăși Nevasta, acea Nevastă spre care zburaseră gândurile noastre aride, de inspectori naționali.

Desigur, n-am știut imediat cine e.

Mugurel nu mai venise la serviciu de două săptămâni, dar nimeni nu s-a alarmat din cauza asta. Când ți se naște un fiu, pierzi legătura cu viața. Creierul emană aburi narcotici, care te leagă automat de progenitură, încât uiți de prieteni, de vicii și chiar de idealurile care te-au ținut până atunci viu.

Prin urmare, când nevasta a intrat pe ușă, nimeni n-a știut că e ea. Nici măcar nu ne-am dat seama de ce sex este, căci era doar o persoană înaltă. Cum i-am văzut silueta, ne-a izbit de îndată un suflu, exact ca ploicica de bicarbonat pe care ți-o stropește stomatologul ca să-ți curețe dinții, iar minute în șir am stat lipiți de zid, deveniți afișe plastifiate. Dacă din profil mai făcea oarecare impresie, privită frontal, Nevasta nu avea nimic care să te facă să-i confirmi natura umană. Nu avea ochi. Nu avea nicio expresie. De fapt, nu avea nici măcar față. În loc de cap, îi crescuse un cartof cenușiu, pe care cineva îl strânsese între degete până devenise un cocoloș supărat și ursuz peste care trecuseră în viteză și îndelung toate gunoaiele lumii. Cu o impresie sintetică, aș putea spune că părea făcută din deșeurile pe care Hyeronimus Bosch le-a abandonat într-un cufăr străvechi.

Ar trebui poate să spun câteva cuvinte despre urâțenie și despre frumusețe, ca să nu credeți că sunt otrăvită. Dar mizând pe experiența voastră de viață, reamintesc doar că orice om, în ciuda trăsăturilor moștenite, arată exact ce există în creierul lui.

Nevasta nu ne-a salutat, cum se obișnuiește, ci a rămas în ușă, încruntată, semănând foarte bine cu un urs stâlcit în bătaie. Apoi, vocea ei groasă, ah, acea voce venerată pe care o auzeam și noaptea în somn, a întrebat dacă nu cumva îl văzusem pe nu știu cine.

Într-un prim moment, nimeni n-a înțeles ce întrebase. Cuvintele îi ieșeau greu și linear, ca și cum ar fi fost scoase cu forcepsul dintr-un fonograf antic. În plus, Nevasta nici nu știa multe cuvinte. După mai multe întrebări și exclamații venite din gurile noastre, care erau acum toate trei îndreptate spre neobișnuita vizitatoare, ne-am dat seama că spusese că-și caută soțul, alcătuind din toate aceste cuvinte tembele un singur sunet, zidit ca un tunel în inima unui munte. Dar nu era vorba doar despre pronunție, ci și despre acele fantomatice sentimente care țin pe brațele lor fiecare cuvânt. Ea spusese soț fără niciun strop de simpatie, iar după ce discuția a înaintat cât de cât, ne-am dat seama că soțul pierdut era un fel de obiect uzual, un fel de pompă de desfundat chiuvete, pe care nu doar că bănuia c-am fi pus noi laba, ci întreaga ei atitudine emana și un fel de răzbunare viitoare îndreptată spre noi, spre capetele noastre aproape intrate în peretele biroului strâmt.

Nu-ți trebuia cine știe ce inteligență ca să-ți dai seama că Nevasta, în ciuda visurilor noastre despre ea, acea Nevastă în care crezusem ca-ntr-un fel de oracol, nu doar că era de o urâțenie vomitivă, dar era pur și simplu o tută.

Nu l-am mai văzut niciodată pe colegul nostru cu un nume atât de fragil. El a dispărut pentru totdeauna încă din ziua în care i s-a născut acel fiu, pe care noi n-am avut curajul să-l vedem vreodată.

Doina RUȘTI

Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), este cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. 40 de titluri traduse în peste 15 limbi. Între cele mai recente romane traduse: The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro https://doinarusti.ro

în același număr