De când mă știu am vrut un animăluț al meu, dorință cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârșire interzisă. Mama crescuse la țară, de unde adusese la oraș o învățătură deprinsă de la mama ei și bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă așteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunși prin vreun cotlon și mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.

Animalele își au locuințele lor, îmi explica răbdătoare, în cotețe și grajduri, n-au ce să caute sub același acoperiș cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare și microbi nevăzuți peste tot. Cât despre cățeii îmbăiați, periați și parfumați cum era pechinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-și avea locul într-o familie normală ca a noastră.

Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra și noi ascultam, tata și cu mine, deși el făcea parte din lumea maturilor și ar fi avut drept de vot. Însă nu și-l folosea, prefera să aibă liniște decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărți viața cu un prieten necuvântător.

Și-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără șanse de izbândă, dar și fără să mă descurajez. Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală, era planul meu simplu și genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experiența atâtor eșecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei.

Pe vremea aceea obișnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, ființe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineață în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveștile pe care mi le citea tata, seară de seară.

Arthur își târa pe pământ o aripă beteagă și ar fi fost o pradă ușoară pentru pisicile ce bântuiau acoperișurile și cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă și nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie și armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aș fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivnița. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era și el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă știam unde țineau ai mei cheia: atârnată într-un cui, pe unul dintre pereții cămării.

Mă urcam după ea pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem, ieșeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru și al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Ușa pivniței comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aș fi putut să o clintesc, cu atât mai puțin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau și lăsată așa. Scara părea un puț de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să pășesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare.

Așa am coborât și în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înțelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost ușor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut și peste obstacolul ăsta, am împins ușa din gratii de lemn și iată-mă înăuntru.

Era august atunci, iar pivnița încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinți să intre prea curând acolo. Am găsit niște câlți și cârpe, din care am făcut un culcuș rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă și celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să țin un cuțit în mână. Era prea greu și, dacă era să o cred pe mama, periculos.

Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi putut trece o pisică, până și lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranță acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare. Mai lipsea ceva?

Când îi dădusem drumul nu țâșnise zburătăcindu-se pe sub bolțile de piatră, așa cum mă temeam. Stătea liniștit, nici măcar nu se ridicase în picioare, doar răsufla iute și știam că inima îi bate foarte repede, îi simțisem zvâcnetele cât îl ținusem lipit de mine. Frig nu era în pivniță, numai o răcoare umedă, dar poate că Arthur era încă înfricoșat – de locul cel nou în care se pomenise, de mine fiindcă nu mă cunoștea, nu știa că vom fi curând prieteni.

Pe atunci nu existau telefoane mobile, mama ieșea pe balcon și mă striga, iar acustica curții era mai bună decât a sălii Operei din Viena, n-aveam cum să zic că n-am auzit-o, oriunde aș fi fost. Când m-a chemat la masă m-am dus, deși nu chiar imediat, fiindcă învățasem să nu fiu suspect de ascultătoare.

M-am purtat așadar ca de obicei, am făcut mofturile de rigoare, dar până la urmă am mâncat tot, grăbindu-mă afară, în curte, apoi în pivniță, unde Arthur mă aștepta. Nu ieșise din cutie, era un porumbel foarte cuminte, păcat că nu-l puteam ține la mine în cameră... Cum, vorba bunicii, "nemulțumitului i se ia darul“, m-am resemnat să îl vizitez pe Arthur când puteam, aducându-i ce credeam eu că i-ar place. Cu miezul de pâine, grâul și biscuiții fărâmițați ca să îi poată ciuguli o nimerisem, însă de gălbenușul de ou fiert nu s-a atins. Dacă păsările fac ouă, poate le și mănâncă, așa mă gândisem. Un raționament ce pare corect poate fi total greșit, nu era întâia oară când constatam asta. Nici n-aveam pe cine să întreb. Porumbelul era secretul meu și nu ceri sfaturi despre secrete celor de care le ascunzi.

Arthur nu încerca să iasă pe fereastră, nu zburase nici măcar până pe unul din rafturile de sus. Câteodată îl găseam învârtindu-se în cerc și lovind cimentul cu ciocul, de parcă s-ar fi întrebat de ce era atât de tare, unde dispăruseră pământul, iarba. Însă de cele mai multe ori rămânea în cutie, așezat cu picioarele sub el și aripa bolnavă întinsă într-o parte, uitându-se la mine cu ochișorii lui ca niște mărgele negre. Răsufla cu ciocul întredeschis, ca și cum ar fi gâfâit după o goană istovitoare. Dar nu era obosit, nici speriat. Nu fugea când mă apropiam și mă lăsa să îi mângâi penele din creștet și de pe piept, moi și lucioase.

Arthur era prea cuminte. Nu semăna cu porumbeii pe care îi vedeam în Piața Sfatului, mereu în mișcare, atenți și vioi. Ceva nu era în ordine cu Arthur. Cu atât mai mult trebuia să am grijă de el și răbdare. Într-o zi, eram convinsă de asta, avea să se înzdrăvenească și atunci o să îi dau drumul să se întoarcă la frații lui. Iar când o să zboare cu ei deasupra acoperișurilor roșii, o să își aducă aminte de pivnița noastră, de cuibul din câlți și de clipele petrecute împreună. În ultima vreme tăceam amândoi – el fiindcă de felul lui nu scotea vreun sunet, nici nu uguia ca restul porumbeilor, eu fiindcă îi povestisem deja totul despre mine. Vizitele ilegale în pivnița lui Athur au continuat vreo săptămână, timp în care coboram în subsol de două, iar câteodată de trei ori pe zi.

Până când...

Într-o dimineață, am crezut că se sfârșește lumea. Nu găseam cheia de la pivniță! O pierdusem, dar unde? Nu era în buzunarul pantalonilor, căzuse undeva pe scări sau în subsolul comun. Din fericire ai mei n-aveau să îi observe imediat lipsa, îmi rămânea destul timp să o găsesc. Am coborât repede în curte și m-am pus pe căutări. Lacătul era închis, așa cum îl lăsasem, cheia nicăieri. M-am uitat pe unde aș fi putut să o scap, dar nu era nici pe ciment, unde aș fi văzut-o, nici în locul unde vecinii lăsau de obicei cheile găsite care nu le aparțineau.

De când îmi aduceam aminte auzeam în casă tot felul de expresii pe care mă chinuiam zadarnic să le pricep. Când cineva spunea "stau ca pe ace“ îmi închipuiam o pernuță de pus pe scaune, numai că în loc de burete sau umplutură de lână, era dintr-un arici mare și rotund. Dar cine s-ar fi așezat pe un arici? Nimeni. În schimb, s-ar fi învârtit prin camere fără să își afle locul, așa cum mi se întâmpla mie acum.

Și Arthur? Ce făcea singur în pivnița devenită închisoare? Mâncare îi lăsasem, apă avea; dar dacă răsturna vasul cu piciorul, cum se mai întâmplase? Cât putea să rabde de sete? N-am stat să văd. Am pândit ca mama să plece – era duminică, zi în care o însoțea pe bunica la biserică – și l-am luat pe tata deoparte.

Când "ai făcut-o de oaie“ – altă zicală rămasă un mister până astăzi –, e bine să mărturisești totul, fără să păstrezi nimic pentru tine. Și așa, tata a aflat despre locatarul clandestin din pivnița noastră și cum ajunsese acolo. M-a ascultat fără să mă întrerupă, iar la sfârșit mi-a pus o singură întrebare.

– Cum îl cheamă?

– Arthur.

Cum am spus, în anii aceia botezam orice îmi cădea sub ochi, ființă, lucru sau fenomen al naturii. Tata, care mă cunoștea bine, a rostit doar atât:

– Hai să-l vedem pe Arthur.

Am coborât amândoi scara subsolului, unde tata a spart lacătul cu un clește pe care îl luase din dulapul cu scule. Era o zi fără soare, iar lumina dinăuntru se împuținase, strecurată cu zgârcenie prin lucarnă. În pivniță era aproape întuneric și, când tata a aprins becul, m-am oprit deodată în prag, șovăitoare.

Arthur era la locul lui, în cutie, într-o poziție nefirească, înțepenit pe o parte, cu ghearele crispate de parcă încerca să se agațe de ceva. De viață – am înțeles mult mai târziu și, ca-ntotdeauna, inutil. Penele își pierduseră luciul, păreau făcute din zgură, aripa beteagă era întinsă sub el, ca un resort rupt, ochii tot sticloși rămăseseră, dar cu strălucirea stinsă. Arthur nu mai mișca, încremenise cu ciocul căscat, așa cum luase ultima înghițitură de aer.

Nu văzusem moartea până atunci și tata a încercat să mi-o ascundă, punându-se între mine și trupușorul țeapăn al porumbelului. Iar eu, de obicei curioasă despre tot ce fuge, zboară sau înoată, care nu încetam cu întrebările decât în somn, de data asta n-am vrut să știu mai multe.

M-am uitat cum învelea porumbelul într-o pânză de sac, cum lua de pe un raft hârlețul cu care afânam nisipul înainte să punem morcovii. L-am urmat pe scări, apoi spre curtea din spate, unde se termina cimentul și era un petec de pământ cu câteva fire de iarbă. Tata a săpat o groapă, l-a vârât acolo pe Arthur, apoi l-a acoperit cu pământ, bătătorindu-l și punând deasupra niște pietre.

Mi-am ridicat ochii spre el, dar îl vedeam ca printr-o perdea de ploaie, deși din cer nu curgea nicio picătură. Tata mi-a șters lacrimile – plângeam tăcut, fără să îmi dau seama –, apoi m-a mângâiat pe obraji. Arthur ar fi murit oricum, mi-a spus, era bolnav, n-avea plămânii buni, de-asta respira așa de repede. Dar și eu greșisem, păsările sunt făcute pentru cer, să zboare în lumină, nu le poți închide înăuntrul zidurilor ori sub pământ. Oamenii care cresc porumbei îi țin în poduri sau pe terasele caselor. Văzduhul, mi-a deslușit, e marea păsărilor, nu le-o poți lua fiindcă atunci se sufocă, la fel ca peștii pe uscat.

Așa era tata, nu se pricepea la vorbe de consolare, preferând să rostească adevărul. Știa de ce îl luasem pe Arthur, cât de mult îmi doream un prieten. Dar trebuia să mă gândesc întâi la el, apoi la mine. Altfel, chiar când vrei să faci un bine, câteodată iese rău.

La sfârșit, tata m-a luat în brațe, cu un ultim sfat.

– Nu-i spune mamei.

Apoi ne-am întors acasă cu încă un secret, numai al nostru.