Vineri, 22 septembrie, a avut loc premiera filmului Mammalia. Regizorul-șaman Sebastian Mihăilescu execută un exorcism al simțurilor, încercând să restabilească legătura dintre om și natură prin intermediul farsei. Negreșit, aici se vede mâna unui călău rafinat. Am intuit că obiectul plăcerii ne va fi arătat și în mod sistematic învăluit și refuzat. Am știut că amânarea plăcerii se va preschimba în plăcere. L-am urmat pe Camil (István Téglás), aflat în căutarea iubitei sale, Andreea (Mălina Manovici), membră a unei comunități naturiste. Inerția convențională a spectatorului este supusă în mod riguros unor tehnici de reeducare prin disimulare. Ochiul primește necontenit scene de gen, naturi moarte și alte compoziții vizuale, toate deopotrivă de derutante. Există aproape întotdeauna un obstacol în calea acestui ochi tot mai avid, a cărui așteptare se hiperbolizează mefistofelic. Refulatul încearcă să se întoarcă, actele ratate se multiplică la nesfârșit, exasperant. Uneori, se lasă acea tăcere necruțătoare, neanunțând niciun alt deznodământ decât Țipătul lui Munch. Resorturile acestor mecanisme nu sunt necunoscute. În acest sens, îl aprobăm pe Werfel: "oricare jucător adevărat împinge lucrurile departe și (...) tocmai plăcerea tuturor amăgirilor [este] să ajungă până la ultima limită. (Franz Werfel, Cerul jefuit, p. 45) Dealtfel, Pessoa ne-a învățat că "în artă nu există deziluzie, căci iluzia a fost admisă încă de la început." (Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, fragmentul 270)

Am fi tentați să recurgem la simboluri, dar acestea se aglomerează, și când eram pe punctul de a înfăptui travaliul visului, peisajul se schimbă subit și suntem constrânși să o luăm de la capăt. Numai că nimic nu e întâmplător și decorativ. Situațiile-limită devin grotești, iar din clipa în care primim indicii hamletiene de tipul teatrului-în teatru, fără totuși să ni se dezvăluie meșteșugul și să ni se confiște complet iluziile, intrăm cu adevărat în atmosferă, lăsându-ne prelucrați ludic. În măsura în care suntem familiarizați cu procedeele Teatrului de Varietăți, abandonăm hermeneutica și ne bucurăm de "acele caricaturi ale durerii și nostalgiei, puternic întipărite în sensibilitatea spectatorilor cu ajutorul unor gesturi exasperante prin încetineala lor spasmodică, ezitantă și obosită." (Filippo Tommaso Marinetti, Manifest Futurist, articolul 5)

Filiația Mammaliei este evidentă, trimițându-ne la drama suprarealistă Mamelele lui Tiresias. Tema propriu-zisă violează legile naturii, dar nu și ale ficțiunii, iar inovația filmului constă în desprinderea de Parisul lui Apollinaire și traducerea temei în contextul românesc. Este în mod salutar o creație cu teză. Conform schemei lui Unamuno, "orice artă, ca și orice realitate, este didactică", iar o teză autentică redă "frumusețea lucrurilor înseși". Filmul de față ne predă atotputernicia ritmurilor naturii, inițiindu-ne într-o dezintoxicare temeinică de șabloanele distopiei. Elementara dinamică a viselor ne reamintește că suntem atât actanții, cât și naratorii din visele noastre. Eul nostru este uzat și sugrumat de convenții și automatisme nefaste. E ca un tablou imens, strămutat într-un spațiu claustrat, care se tot poticnește în același colț al unei uși prea strâmte. Ne complăcem în rezistențe și aflux de simptome, suntem fluturi domestici și l-am destituit pe Zhuangzi. Sinele, în schimb, e bogat, fertil și proteic. Adoră travestiurile, inversiunile, și mușcă fericit din momeala hazardului obiectiv. Inconștientul e sătul de muzee prost luminate, profanate de activiști și de idiosincrazia estetică. Abisul din noi vrea să expună tablouri vii, rezervorul nostru fantasmagoric își dorește ca noi înșine să pictăm sau să pozăm ad-hoc, fie și pentru un memento mori. Odată și odată, cine știe dacă nu vom ajunge un os șlefuit migălos de o preoteasă îmbrăcată în alb, un schelet de anatomie descompus în tranzit pe scări, sau, în virtutea unui hybris al schimbării climatice, o pungă de plastic ce refuză să mai păstreze deșeurile și trece la act, perforată de asalturile repetate ale unei ființe vii?

Nu aflăm mai nimic despre figurile bizare din Mammalia, constatăm doar că sunt hotărâte să răspundă afirmativ la chemările obsesive ale unei lumi magice camuflate în cotidian. Nu avem un profil concret al subiecților, ceea ce îngăduie imaginației noastre să lucreze nestânjenită. Nu mai contează unde se petrece acțiunea, important e că se vorbește limba română, iar lucrurile nefuncționale și situațiile aberante sunt perfect justificate în logica suprarealistă balcanică. Evocarea procedurilor scandaloase ale unei faimoase mișcări de integrare spirituală autohtonă ne face să jubilăm. Suntem încântați că ființele acestea nu sunt lezate de absurd și accidental, întâmpinând cu seninătate sau exaltare iminența aventurii. La galeria de artă din pădure unde lucrează Camil, se utilizează calculatoare rudimentare, iar locatarii din blocul Andreei sunt cu toții actori activi. Poate nu este atât de necesară opțiunea de rotire a imaginii, poate ar fi mai bine pentru planeta noastră să efectuăm noi revoluția în jurul imaginii. Poate e păcat să fii vecinul unei echipe artistice și să nu joci și tu în filmul acesteia, 115. Locul în sine dictează disponibilitatea umană de a trăi evenimente incontrolabile și de a deveni o jucărie a zeilor. Suntem o specie mult prea egocentrică, mult prea înregimentată în mania identității. Există experiențe esențiale care ne traversează numai dacă îndrăznim să punem Eul cu toată cohorta lui de cusururi între paranteze. Mammalia ne livrează formațiunile funambulești înscrise pe propria peliculă interioară. Nu putem spera decât ca povestea să nu se oprească aici, tânjind după noi încercări oculte și pătrunși de cuvintele lui Prospero: "Plămadă suntem precum cea din care/ Făcute-s visele." (Shakespeare, Furtuna, IV, 1)