flashback-uri, rememorări, aprecieri asupra trecutului etc. în romanul românesc

fragment din romanul Locuri blînde pentru Aura de Horea Poenar, Cartea Românească, 2018

Îl învață relația cu obiectele.

Așa cum a mai făcut, așa cum revin gesturile în fața oglinzii sau a ferestrei deschise.

Scaunul, masa, cana cu apă, trupul, mîinile, deschiderea palmelor. După fiecare opțiune, rămân amîndoi nemișcați și atunci el știe că, în tăcere, trebuie să lase ochiul să urmeze fiecare linie. Distanța dintre degetul mare și buza cănii. Unghiul în care trunchiul său e aplecat înspre masă. Ochiul bărbatului e un punct de atracție, înspre care liniile curg. Liniștea lentă și tot mai profundă, căreia nu i se mai poate întîmpla nimic.

Un sentiment ciudat că totul durează, că există ceva mai prezent decît ei acolo, decît tremurul ușor perceptibil al pieptului.

Bărbatul îi spune timp.

De la o anumită vîrstă, memoria păstrează aceste momente. O rezervă de oxigen cînd înoți.

El nu îndrăznește să vorbească, nu știe ce se va întîmpla dacă o face. Liniile sunt încă acolo, protejate, reale.

Acesta e primul lucru pe care băiatul trebuie să îl știe.

Iată.

Prima lecție, în afara lumii, în pustietatea apăsată a orașului.