Atunci când se angajase el, în curtea școlii încă erau mesteceni și copiii ascuțeau creioane colorate. Desenau cu ele pe hârtie adevărată. Case rectangulare cu hornuri înclinate, pomi verzi, flori, un soare galben spânzurat în colțul paginii. Apoi ieșeau în pauză și băteau mingea pe terenul de pământ, printre frunzele ruginii. Acum, aflat în pragul pensionării, înțelegea exact ce anume îl deranja. Culorile se schimbaseră, nu mai purtau în ele aceeași căldură. Copiii de astăzi desenează asistați de inteligența artificială, indicând cu degetul pe ecrane mari care au înlocuit cândva blocurile de desen. Zâmbesc ca niște păpuși când trece prin dreptul lor. Îi arată peisaje fotorealiste, adevărate colțuri de rai, supraoameni, capodopere. El dă din cap fără să știe ce să le spună. Copiii de astăzi fac mișcare în săli aseptice, sub supravegherea unui antrenor virtual care le monitorizează ciclul metabolic. Pe locul terenului de sport direcțiunea a dat ordin să fie plantați palmieri aclimatizați și alte plante exotice. Acolo se organizează ceremonia de premiere. Sunt premiați toți elevii, pentru că nimeni nu vrea să creeze disensiuni între ei. Directoarea, o tânără de treizeci de ani care predă cu ajutorul proiectoarelor holografice prinse la încheieturi, a făcut ochii mari când el i-a arătat coronițele. Flori naturale înșirate pe o sârmă. A citit în ochii ei dezgustul față de un bătrân profesor incapabil să se adapteze la nou. Astăzi ruperea florilor este considerată un gest de prost gust, un mesaj greșit transmis tinerei generații. Femeia a dat din cap, totuși, conștientă că era ultima lui zi în școală. El i-a mulțumit, după care a înmânat fiecărui elev o coroniță și o diplomă virtuală. Copiii au zâmbit îngăduitor, cu ochi maturi, fără să fie copleșiți de importanța momentului. În spatele lor, vântul îndoia o frunză de ficus. Când totul s-a terminat, profesorul și-a luat geanta demodată și a plecat pentru ultima oară. Culorile reci l-au însoțit până la poarta școlii și dincolo de ea.