Revistă print și online

Poza vorbită

Mirosul e ultimul care se uită. Inspiră pe mai departe. Poate ca timpul nu e liniar. Poate că avem, ca într-un joc video, harta întâmplărilor care urmează să se desfășoare. Și dacă totuși ai putea decodifica longevitatea. O femeie se tunde cheală pentru a-și cinsti cumva mama moartă de cancer. Feminitatea ei se pune pe pauză. E în remisie. Visele îi sunt metastaze Trecutul e un fel de tărâm pe care nu prea îl mai putem vizita, doar aminti. Visele rămân în corp pentru totdeauna, ca atunci când ai purtat în tine un copil ce nu s-a mai născut, iar celulele lui sunt tipărite în sânge, pe bandă rulantă, ca mărturiile de botez. Populația Sami au un fel de ritual numit eahpádusak pentru copiii prinși între au existat și nu au existat niciodată și atunci trebuiau cumva botezați ca să intre în memoria colectivă. Ca niște jucări aruncate, de care încerci să uiți și atunci găsești câte ceva de la ei, un accesoriu, o haina, un desen făcut de tine, ce însemna o poza făcută cu un aparat polaroid. Când era mici aveam vise, puse în ordine, ca niște casete înregistrate prost, ca niște borcane cu zacuscă legate cu ațe colorate, cu etichhete scrise cu markerul. Ficare își punea acolo ce avea sau ce îi plăcea. Interesant era dacă în timp mai puteai auzi ce ai înregistrat acolo, dacă mirosea sau nu frumos ce ai strâns cu grijă sub capac. Amintiri fotografice, amintiri ca pozele din ziare, decupate cu grijă și puse la pastrare pentru mai târziu, pe post de colaje. Și mult mai mult decât atât. Avem tendința să căutăm momentele cele mai intense printre fălcile timpului. Și mai tot timpul nu e ceea ce trebuie.

Ei bine, da - Și ceva mai mult. Dar femeile sunt întotdeauna curajoase, nu-i așa? Acum poți aduce câteva poze mai noi. Care ți-ar placea cel mai mult dinre toate acestea? Ai fi vrut să fi locuit la Paris? Ți-ar fi plăcut să stai în palat? Ai fi împușcat oameni pe la revoluții? Ai fi ars palatul? Ai fi ars palatul, nu-i așa? Bărbatul nu știe că sufletul e lumină, dor și muzică? Ar trebui să mă vadă, mai aproape de el decât de mine. Cu buze mereu întredeschise ca și când ai săruta plânsul unui copil mic, țim mâinile ca o vază potrivită pentru flori, iar ochii vise-goale de imagini, doar de reflexia lui asupra mea. O viață absolută normală cu el, un chip demiurgic de muribund: o disperare neatrăgătoare și frumoasă. Are un farmec atât de calm încât ar putea respira fără probleme în locuri umede, joase. Apoi începe, ca un șarpe subtil, și înfășurează să se înfășoare în jurul venei cave, o făptură aprigă, atât de strălucitoare de amărăciune și atât de senină. Îndemnuri brutale ale supraviețuirii. Asta se învață numai pe mare.

Cu toții ne-am exprimat violența și egoismul. Nu voi avea nicio idee de unde vin aceste forțe. Între timpuri, și chiar la începutul și la sfârșitul unei vieți, amintirile sunt puternice. Îmi amintesc de căldura soarelui în timp ce retrăiam bucuria urmăririi și scufundarea dinților în peștele proaspăt făcut în jar – ce bucurie este să potolești foamea fizică. Îmi amintesc agonia de a fi și pradă, pentru că toate lucrurile trebuie să se echilibreze cumva, până la urmă. Inima mea a pompat sânge rece și sânge cald din adâncurile mării până pe plaja stâncoasă, spre Kvalvika.

De fiecare dată, pescarii pleacă pe mare și uneori nu se mai întorc. E în firescul furtunii. Renașterea dezordonată și sângeroasă în lume. Senzația aerului pe piele, gâfâitul instinctiv, acel prim plâns de muritor. Și așa începe din nou și sunt aici la începutul unei noi vieți, de fiecare dată când plecăm pe mare.

Nu suntem aici împreună din întâmplare.

Ne tragem sufletele spre locul cărora le aparținem.

Ne-am trăit o parte din viețile tulburi pe mare și, în mare parte, am învățat cum să le depășim, marea este la fel de incontestabilă precum gravitația.

A venit timpul să mergem iar pe mare. Pe măsură ce creșteam, apa a devenit cel de-al doilea corp al meu. Uneori mă scufundam, la fel de sigur ca o ancoră care cade, în micuța mea formă de om care mă va duce prin viața de pe uscat.

Suntem plecați cu săptămânile. Sunt dornic să cunosc celelalte suflete de pe mare, ale căror vieți sunt împletite cu ale mele. Dorm mult. Mă trezesc și am iar senzația aceea străveche de foame, care împinge corpul spre neliniște.

Suntem pescari. Cam de la 14, 16 ani, marea e al doilea corp. A doua deschidere spre lume.

În larg, corpul meu nu se mai simte greoi. Noile mele simțuri trec la mirosul și sunetul mării, în timp ce apa mă mângâie, iar ochii mei învață să se concentreze asupra furtunii. Mă întreb de călătoria pe care vom face.

În curând, toate amintirile de înainte se vor estompa și voi fi cufundat pe deplin în apă. Voi uitacum s-a simțit lumina soarelui și voi tânji doar după căldura propriului corp. Dorința de a potoli foamea va aduce doar amintiri despre pâine, nu sânge. Va dura ceva timp pentru a reînvăța funcționarea mea.

Voi avea un simț al sinelui simplu, după fiecare naufragiu.

Nu voi mai ști unde trupul devine suflet și sufletul devine abur cald, ieșind dintre stânci ascuțite, după fiecare naufragiu.

Dar deocamdată, , încă așezat în această carcasă moale a corpului, îmi amintesc totul. Sunt mai înțelept decât părinții mei, pescari și ei, nu știu cât ar putea să înțeleagă vreodată despre mare, dar par neputincioși în valuri.

Părinții mei m-au pus în brațele mării de mic, încântați să mă prezinte. Sunt nerăbdători să verifice dacă partea mea fragilă se va pierde, precum țărmul văzut din larg. Îmbrățișarea lor este rigidă și incomodă, dar se potrivește cu greutatea stâncilor.

Ești un copil atât de ușor, îmi spune mama.

Îi punem numele după tine, tată, spune tatăl meu.

Pe cine crezi că va lua după el în larg? O expresie îndoielnică. Ei bine, nu știu, începeți. Ne uităm unul la altul, intrigați reciproc, iar părinții mei sunt uimiți de felul în care părem în același timp serioși și senini. Ei se minunează de frumusețea celor foarte bătrâni care îi leagănă parcă pe cei foarte tineri, când îi iau cu ei în larg.

Avem în comun dragostea mării și a părinților, e o simetrie, fiind la cele două capete opuse ale vieții,care mângâie curba obrazului meu. Cu același vânt.

Parcă vezi cum ajungi la sfârșitul călătoriei tale. Corpul tău a devenit o coajă, gata să te elibereze înapoi în univers. Începi să-ți amintești marea de energie nevăzută care ne înconjoară. Îi pot simți dorința de a te întoarce la ea, dorința ta de a fi din nou liber. Pentru alte expediții.

Anii au trecut atât de repede, crezi, încât veșnicia înțelege că timpul tău nu este mai mult decât atunci când ai clipi din ochi. Dar ești încă atât de puternic legat de această viață. Curenții zgomotoși ai mării, durerea din nervii tăi îmbătrâniți sunt precum ața zmeului de pânză, aducându-te constant înapoi la corpul tău. Dorințele neîmplinite cântăresc foarte mult. Ți-e frică, pentru că încă nu poți vedea nimic dincolo de fuurtună. Asta te face nedumerit și rezistent. Rămâi blocat și pregătit pentru apa mare care va veni și te va lua. Sunt aici, acum, în vâltoare și îi voi mângâia pe mama și pe tatăl meu când voi fi pleca de tot în valuri, fără să mai fiu găsit. Mă puteți auzi? Nu știu cine pe cine ia după. Dar văd un suflet bătrân în spatele acelor bucăți din barcă. Poate bunicul...

Ioana MIRON

Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.