Este de la sine înțeles că atunci când mergi la teatru să vezi o comedie, vrei în principal că ea să te facă să râzi, și timp de două ore să te deconecteze de la stresul cotidian. Unele creații reușesc să facă acest lucru, dar altele, din păcate, nu își duc misiunea până la final. De vină poate fi textul ce nu ajunge la sentimentele publicului, poate fi montarea greoaie sau pur și simplu o lipsă de acțiune în cadrul spectacolului. În umila mea opinie, în momentul când alegi să montezi un text, cred că este necesar să te întrebi dacă publicul este receptiv la povestea ce o prezinți pe scenă, și cât de mult să te întinzi cu textul ca durată, chiar dacă acesta este unul de natură comică, și pare mai ușor de acceptat de către spectatori. Nouă premieră de la Naționalul din București, Secretul Familiei Posket, în regia lui Dan Tudor, are o durată de aproximativ trei ore, cu o pauză, timp în care acțiunea pare că trece și se desfășoară destul de greu. Inevitabil, am făcut comparația cu Titanic Vals, cu regia semnată de același Dan Tudor, ambele avându-l pe Dan Puric ca personaj principal, având și o durată asemănătoare. Textul lui Mușatescu prezintă o realitate din societatea românească din trecut, cu un umor neaoș, ușor de înțeles de către public, fapt ce l-am remarcat și la momentul vizionării spectacolului, trei ore trecând rapid, fără a fi nevoie de cine știe ce lumini, decoruri sau artificii vizuale. Când vorbim însă de textul lui Arthur W. Pinero, timpul trece destul de greu, acțiunea poate părea statică, iar motivul este relativ simplu: vorbim de un text britanic, cu un umor asemenea, umor cu care nu toți rezonăm. Poate și pentru că realitatea prezentată în text, nu este cea cu care noi suntem familiarizați cultural, știind că umorul britanic nu este pentru toată lumea.

Traducerea lui Valeriu Moisescu (cel ce a regizat și prima montare Posket de la Bulandra în 1986), este una adaptată la spațiul umoristic românesc, însă totuși este așezată pe fondul britanic al textului, prin urmare traducerea unor glume funcționează, altele mai puțin. Dar dacă sunteți atenți, o să observați că vă duce textul în zona umorului de tip Caragiale, mai ales prin momentele de satiră la adresa societății, dar și la modul de funcționare al familiei Posket și a relației dintre membrii acesteia. Pinero este un autor ce a satirizat în textele sale moravurile și obiceiurile societății engleze, care deși se afișează fără pată, în interior este un cumul de intrigi, înșelătorii și falsități. În original, piesa este intitulată The Magistrate, având premiera pe 21 martie 1885. În montarea de la București, Aeneas Pokset, personajul principal al piesei, este portretizat de către Dan Puric, ce duce acest rol la un nivel ridicat de umor și farsă tragică. Spun asta deoarece prin mimica sa, prin mișcările și gesturile pe care le face, îți creează amuzament și fără să spună nimic. Este tipologia personajului ce nu observă problemele din propria familie, dar nici nu are cum să le observe, când el însuși este o caricatură în societatea britanică. Puric combină elementele coregrafice și cu cele actoricești, construind astfel un personaj scenic complex, și pot spune că prin energia sa, energie ce o introduce în personaj, ghidează ritmul spectacolului. Fascinante la acest personaj creat de Pinero, nu sunt neapărat replicile pe care le spune, ci faptul că, deși este magistrat și are o putere în stat, el în structura sa este un om ratat. Este incapabil să își vadă problemele din familie, drept dovadă că până și soția lui îl minte, și se lasă destul de ușor manipulat. Monica Davidescu o interpretează pe Agatha Posket, actuala soție a lui Aeneas, care locuiește și împreună cu fiul ei dintr-o anterioară căsătorie, Cis (Ionuț Toader). La o primă vedere ar părea că Agatha este o femeie de înaltă clasă socială, dar de fapt statutul și l-a consolidat prin mariajul cu magistratul. Faptul că-i ascunde adevărata vârstă a fiului ei, da dovadă și de o șiretenie ieșită din comun, dar și de o moralitate îndoielnică. Cis deși crede că are doar paisprezece ani, manifestă comportamente de adolescent, dar și un pic duse la extrem cum ar fi pariurile și înclinația pentru alcool. Un alt duo este format din Colonelul Lukyn (Dan Tudor) și Căpitanul Horace Vale (Marius Rizea), ce jonglează foarte bine cu scenele de comic de situație, cei doi fiind un cuplu umoristic reușit. Colonelul este nasul lui Cis, și omul care știe secretele soției lui Aeneas, fapt pentru care soția se și duce la hotelul cu pricina ca să-l întâlnească, în speranța că nu-i va dezvălui nimănui adevărul.

Andrada Chiriac realizează o scenografie colorată, jucăușă, însă din păcate am simțit că resursele scenice ale sălii mari, nu sunt utilizate la adevăratele lor valori. Personal l-am simțit ca un decor de serial de televiziune britanic, cu spații și lumini așezate în așa fel încât să ofere senzația de spațiu larg pentru o producție TV. Dacă s-ar filma un serial intitulat Posket, decorul semnat de Andrada Chiriac ar fi perfect pentru acesta. Uneori poate să existe impresia că personajele sunt un pic prea hiperbolizate, dar în fond cam aceasta a fost intenția autorului, să redea în tușe grosiere comportamentul acestor așa-ziși oameni din înalta societate britanică. Și să nu uităm că Posket, este fix tipologia apărătorului legii, care face lucruri la limita legii, prin urmare nici cei ce lucrează în magistratură, nu sunt feriți de păcatele lumești, și pot răspunde în fața legii.

Dacă vreți să vedeți o comedie bulevardieră merită să vă rupeți trei ore, pentru experiența spectacolului, dar și pentru jocul excepțional al lui Dan Puric. Se râde din când în când, dar nu vă așteptați să vedeți ceva ce să vă impresioneze. Totuși durata vine cam în dezavantajul spectacolului, mai ales că începutul este un pic greoi. Cred că o oră jumătate ar fi fost suficient pentru a se păstra și livra esența, și pentru ca publicul să plece fix cu doza de umor de care are nevoie. Înainte de a merge la spectacol treceți puțin prin Caragiale, și nu ratați nici vizionarea filmului regizat de Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel. O să înțelegeți de ce.