Pe Dorian Dron l-am "cunoscut" virtual și mi-a îndeplinit firesc dorința de a-mi trimite romanul "Neuroleptic" cu autograf.

De la primele pagini s-au născut întrebări ce s-au transformat în impresii pe care am simțit că merită să le consemnez, fără să-mi fi cerut cineva, ca să fim bine înțeleși. Și pentru că "noblesse oblige", nu am stat mult pe gânduri. De precizat ar mai fi că am rezistat tentației de a citi prefața (deși am observat ce autoritate o semnează) sau alte cronici (de existența unora știam). Voi împlini acest demers ulterior.

Înarmată doar cu romanul, dar și cu gândul la cuvintele scrise ferm de Dorian Dron după page de garde- ("mulțumiri că susțineți și promovați literatura contemporană") - am pus cursorul pe documentul alb...

Întâia dintre uimiri a fost legată de felul în care personajul te ia de mână și te poartă cu el. Nu slăbește strânsoarea, nu negociază însoțirea și mai ales nu oferă alternative. De fapt, nici nu-ți trece prin cap să-l lași vreo clipă singur - ești mereu lângă el, uneori îl cerți, îl aprobi, îl dezaprobi, îl alungi, dar sunteți deja inseparabili. Îți împărtășește deciziile și te implică de la bun început în ele.

"Am puțini prieteni pentru că nu las oricui dreptul de a locui în mine" - așa mărturisește Andrei, dar așa simți și tu. Să fi împrumutat gândul de la tine? Vezi, de asta tu, cititorule, nu trebuie să te desprinzi, poate afli un răspuns, și astfel cheile lecturii vor rămâne o vreme la tine.

Neuroleptic, personajul evadează prin portaluri, trăind alte vieți și alte morți-a bunicului, a bătrânei doamne al cărei trup îl recompune, curios, într-o scenă ce nu are nimic macabru. Relația cu Sofia, "fata cu tricoul galben", artistă atipică, îl poartă în dimensiunea Depozitului cu Lucruri Uitate. Și totuși nu uită nimic - deși planurile se întrepătrund - iar el luptă cu fostele iubiri - "nu o puteam pierde (pe Sofia-n.n) printre toate lucrurile astea."

Până și regretul are pe alocuri manifestări stranii, cumva, în zona liricii stănesciene - "Tristețea-ea nu este gând, ea lucru este!"sau "Durerea vieții e un lucru, nu contemplarea lui".

În străfundurile conștiinței sale obosite, pacientul schimbă la un moment dat rolul cu terapeuta. O analizează pe cea așa-zis "responsabilă" cu fericirea lui, o dorește, se lasă scanat sufletește, dar frica de cuvinte îl trădează inevitabil. Personajul are gesturi compulsive, își mărturisește anxietatea și o interpretează ca un specialist, iar trecutul și-l scormonește asiduu, vrea să-l adapteze, să-l retrăiască altfel.

Temător și totodată fascinat, Andrei face apologia morții, inventariind presentimente, experiențe pregătitoare sau eventuale consecințe.

Confesiune, introspecții, dialoguri vii și lumi paralele - toate constituie un păienjeniș sinuos în care personajul nu e vânatul, ci vânătorul. Cititorul e prins cu mii de fire nevăzute și condus prin labirintul gândurilor protagonistului. Privim invidioși cum Andrei se plimbă nestingherit prin existențe multiple, ca un demiurg căruia chiar "îi reușesc toate învierile: "...ceea ce gândesc se transformă în realitate, spațiul se schimbă la dorința mea... ". Sau "E frumos să-ți imaginezi cum trăiești în mai multe vieți, chiar și de la distanță".

Andrei iubește, iar fata cu tricoul galben e varianta lui neuroleptică. Ea, un Pygmalion feminin, îl face să renască artistic într-un tablou senzorial suprarealist. Ira se suprapune sau se substituie după caz altor ipostaze feminine, iar eventualele gelozii față de fostele iubiri, odată mărturisite, se rezolvă de la sine - "Ira făcea parte din viața mea. Cum, când, de ce, nu-mi era clar."

În fond, nu putem stabili dacă Andrei își amână viața sau moartea, dacă e individul muribund sau mortul vivant. În carte își trăiește moartea și-și moare existența de mai multe ori. Se autocondamnă la retrăiri, rememorări, își forțează limitele și nu-și refuză nicio experiență stranie - e un cobai modern, ce se plimbă cu ușurință printre semenii săi, sfidând timpul și spațiul.

La un moment dat, căutările îl duc și-n centrul ființei sale, dar mecanismele parțial descifrate nu par să-i fie de vreun folos. Alteori energia și inocența sunt recuperate din propria copilărie sau soluția e chiar și mai simplă. Formula fericirii e mai la îndemână decât am crede și ia forma unei vizite în parc, printre ceilalți copii care "se bucură de viață". " Sunt la început, mai au timp"- conchide tânărul ușor apocaliptic.

Dacă personajul e ghinionist, autorul are în schimb norocul de a găsi soluția salvatoare. Mai mult, ne-o dezvăluie și nouă:

"Eu decid să scriu o carte. (...) Ce se alege de ideile lăsate la dospit?Tot ce îi trebuie să supraviețuiască e un cadru unde să o salvezi. Altfel dispare".

Uneori naratorul cedează frâiele narative ("Cartea Irei"), iar cititorul urmărește ritualul erotic în toate aspectele lui:

"Totul era despre el. El și scrisorile de la el. (...)

Scrisul era jocul nostru preferat... . Așa ne-am cunoscut".

Dorian Dron ne copleșește cu un carusel de idei ce ne țin captivi într-o narațiune construită cu abilitate, chiar sub ochii noștri. Pentru o clipă credem că am decodat totul, ca apoi să realizăm că nu avem de fapt nimic notabil. Reluăm înfrigurați lectura, cu sentimentul tot mai vag al descifrării enigmei. Căci cititorul rămâne un neuroleptic la cheremul unui maestru iluzionist...

Destinul personajelor se clarifică, dar cartea nu se termină… .

Sǎ știu cǎ n-am pierdut nimic

Da, știu cǎ sunt rupt, dar încǎ n-am murit!

Se pare cǎ am revenit

Dintre cei rǎmași

Se pare cǎ aș mai putea

Mǎcar câțiva pași."

Întorc și ultima filă, citesc "Mulțumirile" autorului, dar simt că trebuie să mai fie ceva. Mulțumesc și eu, Dorian Dron! Eu, cititoarea neuroleptică, mă înclin!

​