Miroase a lapte proaspăt muls, damf de bălegar, scoarțe vechi… și-un iz de ceva tăios, pe care nu-l recunoaște. Anticiparea urcușului pe deal, printre tufele cu coacăze roșii, îl umple de neastâmpăr. E vacanță doar, iar drumurile se cer explorate și năzbâtiile inventate. Deocamdată, bunică-sa îi pregătește niște "copturi" în vatră. Deși nu o vede, bătrâna sigur se agită prin bucătăria de vară, cu basmaua trasă-n jos pe frunte, peste sprâncenele înspicate.

— Ce-avem bun la masă, buni? Și p’ormă pot să duc gâștele la râu cu Sabi? se aude strigând. Dar în gând.

Își drege glasul, care-i sună gâjâit. Trage aer adânc și în nări îl izbește, mai tare, izul necunoscut, parcă metalic. Nimic din celelalte miresme, de parc-ar fi plonjat brusc într-un spațiu cvasi-inodor. Se ridică neliniștit în capul oaselor, cu ochii pe geam. O palmă de pajiște. Și o potecă în linie dreaptă, care se afundă într-o pădurice urcată pe-o costișă. Nu recunoaște locurile. Își amintește brusc că bunică-sa a murit demult, iar el – își privește cicatricea din palma stângă și degetele păroase – e om în toată firea, și-l cheamă… Ian. Din ce cotlon al minții i-or fi năvălit de-a valma mirosurile copilăriei, bunica la vatră, Sabi și gâștele ei? Ce mai vis și-ăsta…! Se uită din nou pe geam: pajiștea, poteca dreaptă, păduricea de fagi. Nu le recunoaște, dar sunt tot acolo. Acolo unde? Unde dracu’ e?

O sfârșeală neguroasă îl trage înapoi. Se prăbușește bolovănos în somn.

— Nu-l lăsa să adoarmă! Rapid, unde beta! indică femeia.

Lângă ea, puștanul cu bărbie acneică și ochelari VR tastează "16/18 Hz" în softul computerului.

Ian e acum în mișcare. De fapt, își simte doar picioarele îndoindu-i-se cam dezarticulat pe o stradă în linie dreaptă – "Chiparoasa" scrie pe plăcuță. Numele îi smulge un chicot surd, mai ales că acum se nimerește să treacă pe lângă un gard de hortensii sângerii, fără miros. În schimb, nările lui inhalează din plin caprifoi năucitor, iarbă proaspăt cosită și același damf metalic, îndărătnic. Combinația îi întoarce mațele pe dos.

— Racord video-olfactiv! Și calibrează gradația, comandă femeia.

Case supraetajate, în același ocru-pal și cu aceeași alură montană, se înșiră la distanțe egale, pe stânga și pe dreapta. Verdele gazon care le separă e tuns la același nivel. Ian e complet singur pe drum. Nici picior de om. Sau de câine; sau de pisică. Nicio viețuitoare domestică ori sălbatică împrejur. Și nicio mașină nu trece, într-un sens sau altul. Își amintește brusc de metropola forfotitoare și îmbâcsită, din care a reușit să evadeze câteva zile. Parcă se și vede, ca printr-o cameră de supraveghere, strecurându-se grăbit la volanul unei Toyota Camry, maro grafit. Mașina lui. Unde mi-oi fi lăsat-o?

Se uită-n jur și… Tresare. În sfârșit, cineva. Într-o curte, o bătrână cu basmaua lăsată peste sprâncenele înspicate fierăstruiește niște bușteni. Dă s-o strige, gâtuit de emoție și buimăceală, dar limba i se împleticește. Tăietoarea trage fierăstrăul cu îndârjire, fără să-l bage în seamă. De sub bușteni, sare un guzgan sur, care se năpustește spre gard. Atent la mișcarea patrupedului, Ian nici nu observă că bătrâna a dispărut, parcă nici n-ar fi fost acolo. Dar guzganul e de fapt un pietroi de râu, cu spinarea rotunjită, trântit în mijlocul gazonului. La câțiva metri mai încolo, cele două șiruri de case se termină brusc, ca retezate după o demarcație invizibilă. Strada asfaltată continuă însă, pustie, tăind în două câmpul cu maci pârjoliți de vară. Ian se poticnește, năuc; parc-a primit un mae geri în plex. În gură, simte un lichid vâscos, reflux gastric sau poate sânge. Se lasă să alunece, amețit, pe asfaltul drumului. Cum a ajuns acolo? De fapt, unde și ce este acest acolo? Încearcă să-și verifice câteva detalii personale. E proiectant… Ba nu, contabil. Sau…? Rahat! Oricum muncește de-i ies ochii, de aici istoveala, leșinul, greața. Da, da. Și sigur îl cheamă Ian.

— Nu Ian, Iulian! Actualizează acum, comandă scurt femeia.

Băiatul cu ochelari VR introduce rapid literele, plescăind nemulțumit.

— Știți că platforma nu-i gata de lansare, de-asta tot apar erori…

— Nu contează.

— Trebuia calculată abaterea standard, introdus coeficientul de variație…

— Facem totul din mers!

— Sunt necesare reinițializări de verificare…

— Lasă-astea, încarcă și datele mele în app. Și conectează-mă acum!

Femeia ridică tonul, e surescitată și nedormită de săptămâni. Nu vrea decât să rupă dracului filmul care i se derulează în minte într-un loop continuu: Toyota maronie sfărâmată de copac, trupul lui Iulian scos de paramedici dintre fiarele contorsionate, goana la spital, organele interne zdrobite, hemoragia abundentă, am făcut tot ce era posibil, linia izoelectrică a ECG-ului pe monitor. Cu mâinile tremurânde, își pune casca VR și își trage mănușa 3D cu controler bluetooth.

Iulian o vede apărând grăbită dinspre câmp.

— Aina! Pe unde-ai umblat?

Ea face o corecție discretă, prin controlerul digital: Alina.

— Unde-ai fost, Alina? repetă Iulian, corectându-se și el. Credeam că te-am pierdut, spune poznaș, ca un copil.

Chiar ne pierdusem, gândește Alina. Apoi, cu o voioșie forțată:

— Hai-hui, pe-aici…. Acum, hai repejor spre casă!

Îl privește în ochi, rememorând scurt protocolul "Iulian-copil", pe care îl urcase singură în programul platformei. Bărbatul din fața ei chiar seamănă cu puștiul năzbâtios, pe care și-l imagina ea ori de câte ori adevăratul Iulian îi povestea, iar și iar, pățanii din copilărie.

Acum îl trage grăbită de mână și fac împreună cale-ntoarsă. În spatele lor, câmpul cu maci pârjoliți de soare începe să dispară bucată cu bucată, ca și cum cineva ar stinge treptat lumina. Doar drumul rămâne vizibil, luminând straniu – o linie izoelectrică care se întinde netulburată până în marginea orizontului, poate chiar mai departe.