Cum să uit? Era pe la mijlocul lui octombrie și îmi amintesc că plouase câteva zile la rând. Nu mai puteam să merg cu bicicleta spre liceu, așa că luam autobuzul. Totuși, în dimineața zilei cu pricina ploaia încetase, iar orașul rămase parcă beat de atmosfera cerului cenușiu și al asfltului ud. Am luat din nou bicicleta.

Deja vorbeam la acea vreme. Ne făcuseră cunoștință Mirela și grupurile noastre de prieteni se uniseră după aceea. Cu toate că eram în clase diferite, pauzele le petreceam adesea împreună în curtea școlii, pe o bancă și pe lângă bancă, că eram mulți, lângă fereastra din capătul holului de la primul etaj sau în clasă la unul dintre noi. Începusem să ne cunoaștem, eu și cu el, știam ce muzică și ce cărți ne plac fiecăruia. Ne căutam mereu din priviri și ne făceam semne în timp ce restul erau prinși în discuți. Ne plăceam unul pe altul, dar nu îndrăzneam niciunul să spunem ceva... până în acea zi.

Era și el cu bicicleta și m-a întrebat dacă vreau să mergem împreună spre casă. Îmi plăcea de el și nu l-am refuzat. Dacă mergeam pe jos sau cu bicicleta, drumul spre casă era comun până la rond, unde e fântâna acum – pe atunci nu era, era doar un rond mare cu flori și zona era pietonală. Până acolo am mers pe jos, ducând bicicletele pe lângă noi. Înainte să o luăm fiecare pe drumul nostru, ne-am oprit să privim strada cenușie și oamenii grăbiți. Atunci m-a luat de mână și am rămas așa câteva secunde înainte să își întoarcă privirea spre mine și să îmi facă cunoscute sentimentele lui. Păstrez acel moment în amintirile mele precum o pictură eternă, a cărei imagine rămâne perfectă, chiar dacă vopseaua se șterge ușor în timp. Mi-a sărutat mâna și am plecat fiecare spre casă.

Sunt 30 de ani de atunci și 27 de căsnicie.