Revistă print și online

Suntem alcătuiți din propriile povești de dragoste

Dorian Dron, filolog de formație, nu este, cu "Neuroleptic", la prima experiență în proză. A mai publicat romanele "Scara (AB4)" (ed.frACTalia, 2018) și "Amintirile unui spălător auto" (ed.Casa de Pariuri Literare, 2021). Romanul de față, "Neuroleptic", a apărut în 2023 la editura Litera, colecția "Biblioteca de proză contemporană". Pe coperta a patra a cărții putem citi câteva rânduri care incită la lectură: "Poveste de dragoste halucinantă, construită ca un puzzle, în jurul unei enigmatice fete cu tricou galben, romanul aduce o viziune proaspătă și o poveste bine scrisă despre un personaj care trebuie să scape de acuzații prin dezlegarea unor întâmplări încurcate". Prozatoarea Doina Ruști și criticul literar Cristina Bogdan, autor al prefeței, sunt prezente cu câte o mărturie scurtă pe coperta a patra.

Atunci când m-am apucat de citit cartea lui Dorian, m-a surprins, în primul și în primul rând, stilul limpede și clar în care este scrisă. În mod paradoxal, cartea urmărește să redea stările ciudate și contorsionate ale unei minți care și-a pierdut temporar memoria, dar stilul în care scrie autorul e limpede și clar. Poate că un poet ar fi abordat într-un mod mai bizar, mai halucinant, anumite pasaje. Dar nu poezia îi lipsește lui Dorian Dron. E mai puțin remarcat acest aspect de către alți comentatori ai cărții. Însă pe mine m-au surprins atât stilul clar, dar și poezia din roman. Iată, spre exemplu, la pagina 174, acolo unde e descrisă o scenă de sex: "După perioada de concentrare intensă mă ustură ochii și clipesc. Când îi deschid, dau nas în nas cu fața ei. N-are nicio grijă, zâmbește. Capul îi e montat într-o pastă vâscoasă, ca un crocodil ieșit cu ochii din apă, și oricât aș vrea să-i văd clavicula sau sfârcurile, mi-e imposibil. Sunt amestecate în lichid și îmi trec prin cap seci de scenarii. Am impresia că mă caută pe sub apă, că mâinile îmi vor atinge glezna. Ca apoi să urce pe pulpă încet, ca un melc abia ieșit din cochilie." Așa cum foarte inspirat remarcă Cristina Bogdan în prefață, "Suntem în fața unei cărți precum strigătul mut al lui Munch. Fiecare îl aude după acuitatea urechii. Pentru unii poate fi o șoaptă, pentru alții, un urlet de durere."

În cronica sa de pe Bookhub.ro, Adi Secară remarcă faptul că "Destinul (controlat de scriitor) este... dur, dar personajele, unele, chiar devin de neuitat, precum fata cu tricoul galben (care ar fi putut fi alt titlu al cărții)". "Neuroleptic" vs. "Fata cu tricou galben"... Cronicarul are un punct de vedere bun. Însă preferința autorului a fost mai degrabă înspre trăirile personajului burdușit cu tot soiul de pastile. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, poveștile de dragoste sunt cele care dau savoare și consistență acestui roman, mai degrabă decât traumele din sanatoriu. Eu l-am citit ca pe un roman în care viața personajului e demontată (așa cum demonta el mașinuțele în copilărie), însă toată această demontare a vieții are loc prin prisma poveștilor de dragoste. E un fel de-a spune că suntem alcătuiți din ceea ce iubim. Ne înțelegem și ne descoperim pe noi înșine în măsura în care înțelegem și dezvoltăm pânzele de păianjen ale unor povești de dragoste întortocheate. Altfel spus, aș fi votat pentru "Fata cu tricou galben", însă nu așa se stabilește un titlu de carte 😊

Doina Ioanid remarcă în cronica sa din "Observator Cultural": "Neuroleptic [...] este o carte cu multe încrucișări de povești, de voci și de perspective, care urmărește pe deoparte povestea lui Andrei, internat la ospiciu și acuzat că și-ar fi omorît iubita, și de cealaltă parte, relațiile sale cu diverse partenere. Firele împletite nu sînt liniare, fac salturi în timp, aduc mister și onirism." Reluând deschiderea acestei cronici, Adi Secară se întreabă "Există o crimă în acest roman?" Și găsește "crima" ca fiind "jucăria, demontată de scriitor-narator, cum face și personajul copil cu toate jucăriile primite". Crima, chiar dacă există, nu contează. Ceea ce contează e felul în care își demontează personajul principal existența într-un moment de cumpănă. Eul nostru se construiește în raport cu ceilalți, iar tocmai aceste raporturi sunt puse sub lupa analizei autorului. Asta face ca finalul, chiar dacă bine dozat și surprinzător, să nu fie, într-un fel, un final. Cartea lui Dorian Dron merită citită pentru multe alte pasaje, nu doar pentru final.

Desigur, într-un roman de dimensiunile celui de față, nu pot lipsi filosofiile de viață. Și ce ne face mai oameni decât atunci când medităm despre fericire? Iată, spre exemplu, la paginile 108-109: " – Și fericirea?" Apoi: "Gradul meu de fericire poate fi măsurat în limitele impactului unui pahar de bere pe ciment. Intens și plin de ură. Iar panica vine din incapacitatea de a estima următoarea mutare." Sau "Da, fericirea mea se raportează și la experiența de viață. Chiar nu am cum să te surprind, nu? Azi, spre exemplu, pot fi fericit când te privesc pe tine, chiar dacă nu-ți spun, pentru că te văd zâmbind și în mintea mea asemuiesc momentul cu o stare de bine. Sunt liber în preajma ta, ceea ce mă face să cred despre mine că sunt fericit."

"Neuroleptic" e un roman consistent, construit din mai multe fire narative, care pare a debusola prin asta, dar captivează și lămurește prin stilul limpede al scriiturii. Autorul profită de motivul canapelei psihologului pentru a demonta viața unui personaj cu mintea rătăcită. Dacă lui Adi Secară romanul i-a amintit de filmul "Inception", mie mi-a amintit de "Mr.Nobody". Acolo e un bătrân, cel mai bătrân om de pe Pământ, care povestește varii fire ale vieții lui, nemaiînțelegând care a fost trăit cu adevărat, care imaginat. El e suma tuturor, reale sau fictive (nu mai contează). Personajul din romanul lui Dorian Dron e alcătuit din povești de dragoste – iar asta contează, nu finalul. Există sau nu există cu adevărat fata cu tricoul galben? Rămâne să descoperiți voi, dragi cititori.

Aaa, și să nu uit: este un roman în care personajele feminine au nume superbe! Ira, Angie, Asi, Sofia...


Dorian Dron, Neuroleptic, BPC, Litera, 2023.

Andrei VELEA

Scriitor gălățean (născut pe 3 februarie 1980), Andrei Velea scrie proză, poezie, eseu jurnalistic, fiind autorul mai multor cărți, între care "Gimnastul fără plămâni" (2010), "Hotel în Atlantida" (2011), "Lumea e o pisică jigărită" (2012), "Orgoliul" (2013), "Plaja de la Vadu" (2013), "Benzinăria whiskey" (2017) "#Agora" (2018), "Omul vag". Cel mai recent volum al său este "a.normal"(2022), un roman foarte bine primit de public. Implicat în promovarea culturală și în diverse acțiuni sociale, Andrei Velea face parte din diverse grupuri, fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România și președintele filialei Galați a Asociației Creatorilor de Ficțiune, a înființat PACT, alături de alți intelectuali gălățeni.