— Hai, veniți mai în față! E loc pentru toată lumea! Ocupați și spațiul de pe margini.

Cel care vorbise era un bărbat între două vârste, înalt și mai degrabă slab, cu pomeți proeminenți și bărbie puternică, cu o mustață răsucită și perciuni ce depășeau lobul urechilor. Purta un veșmânt lung și negru, iar când desfăcea brațele părea un liliac uriaș. Privirea sa fără astâmpăr se oprea la întâmplare pe câte un chip, iar cel fixat de ochii aceia de culoarea algelor lăsa rușinat capul în jos.

— Putem începe? zise bărbatul lovind cu două degete în microfon. Bun. Vă mulțumesc că ați venit. Știu că cei mai mulți dintre dumneavoastră sunt aici gândind că vor afla răspuns la multele întrebări pe care ni le punem toți de când a început această nebunie. Și prima întrebare care ne frământă mintea e dacă va trebui până la urmă să ucidem visul. Ei bine, unii dintre voi cred că plăsmuirile minții noastre din timpul somnului sunt parte a ființei noastre. Gânduri potrivite în imagini, unele plăcute, altele teribile, dar chiar și așa, le acceptăm ca pe ceva firesc. Haideți să ne imaginăm, totuși, cum ar fi dacă nu am mai visa. Știm cu toții că mulți oameni nu o fac. Dorm buștean. Sunt ei oare mai săraci decât cei care visează? Cu ce au schimbat visele în bine viața noastră de zi cu zi? Gândiți-vă, de câte ori nu v-ați trezit înspăimântați dintr-un coșmar în care, fie ucideați, fie erați uciși, fugeați fără șansă, urmăriți de ființe abominabile, cădeați de pe clădiri înalte sau vă înecați în mlaștini nămoloase? Strigătul mut, ochii ieșiți din orbite, corpul asudat în miez de noapte. Veți spune, cu îndreptățire, că sunt și altfel de vise, în care se întâmplă lucruri minunate, suntem bogați, fericiți, ne visăm părinții care nu mai sunt, dar vă întreb, nu e oare mai cruntă dezamăgirea atunci când ne trezim și vedem că totul nu a fost decât o nălucire? Iar eu, ca preot și om al lui Dumnezeu vă zic că în timp ce trupul se liniștește în somn pentru propria susținere și simțurile amorțesc, demonii imprimă mintea cum vor, cu închipuiri. Aș ruga acum pe cineva din cei strânși aici să ne povestească despre ultimul vis urât pe care l-a avut.

Asistența ascultase cu atenție cuvintele preotului Fabritius, dar nimeni nu îndrăznea să înceapă. Într-un târziu, de undeva din spate, răzbi șovăielnic un glas de femeie:

— Înotam într-un lac. Și eu nu știu să înot, dar în vis știam.

— Mai tare, nu se aude! strigă cineva din față.

Femeia continuă fără să ridice glasul. Cei din față se strânseră, atunci, în jurul ei.

— Mi-am băgat capul la fund și când l-am scos la suprafață cerul se înnegrise, iar în jur era o tăcere ca de mormânt. M-am uitat în sus și am văzut o minge uriașă care s-a deschis și din ea au început să cadă oameni în flăcări. Urlau toți de durere, iar când cădeau în apă, se stingeau sfârâind.

— Doamne, apără-ne pe noi! zise părintele, făcându-și cruce.

— Eu am visat un înger.

Părintele Fabritius ridică mirat privirea spre cel care vorbise. Era un bărbat înalt, între două vârste, îmbrăcat cu un veston militar. Mototolea în mâini o cască de aviator, din piele. Bărbatul continuă cu voce răgușită:

— Stăteam ascuns într-o baracă, lângă un drum prăfuit. Fugeam parcă de ceva, dar nu îmi aminteam de ce. La un moment dat, s-a apropiat de mine un bărbat. Cred că era roman, că purta coif și sandale. Îl vedeam pe fereastră. Cu cât se apropia mai mult, cu atât creștea mai tare. Când a ajuns în dreptul ușii, avea talpa cât baraca. Era uriaș. Eu am ieșit din ascunzătoare și atunci romanul s-a micșorat și s-a făcut cât mine. Am intrat amândoi în baracă. Țineam fiecare în mână o felie de pâine pe care am dat-o prin sare, după care am gustat unul din bucata celuilalt. Apoi s-a auzit un zgomot de cai în galop și i-am spus atunci romanului să plece, să nu-l vadă ai lui cu mine. Dar nu erau de-ai lui. Erau niște năluci înfășurate în pelerine negre, călărind niște ființe îngrozitoare, jumătate cai, jumătate porci mistreți. Atunci a apărut îngerul. M-a luat de mână și am zburat sus, în văzduh. Buzele nu i se mișcau, dar auzeam tot ce îmi spunea. Mi-a zis că ceasul când oamenii își vor pierde credința în Dumnezeu e aproape. Că vor apărea falșii profeți. Vor propovădui în numele Său și Cel fără de adevăr va închide cu șapte peceți de foc visul oamenilor.

— Cum te numești, fiule?

— Terente.

— Încearcă să înțelegi, dragul meu Terente, că întotdeauna cuvântul Domnului este limpede, este la vedere și asta îi place lui Dumnezeu. Adevărul este spus la lumină. Iar cei care au fost vrednici să viseze, au fost oameni sfinți! Nu suntem noi atât de sfinți încât să primim de la Dumnezeu darul acesta, zise Fabritius și făcu din mână un gest a lehamite. Altcineva!