Întâlnindu-mă nu demult cu Teleșpan, m-a rugat să citesc o povestire pe care tocmai o publicase. Când se întâmplă așa ceva e vorba despre o schimbare, despre o incertitudine și, cum Teleșpan mi-a fost student, i-am spus de-a dreptul că sofisticăriile nu-l prind. Desigur, niciun scriitor nu vrea să-ți afle opinia, ci vrea să-l lauzi, dar nu așa, oricum, ci de la genial în sus. Și chiar și-atunci va fi nefericit, pentru că nu i-ai spus că el e unicul scriitor de pe pământ. Prin urmare, ce face un scriitor care zice că vrea neapărat să-ți audă părerea, în cazul în care părerea asta nu coincide cu ceea ce are el în minte? Se enervează, iar în cazul de față, enervarea s-a convertit într-o beșteleală în forță, așezată în povestirea din acest volum, la care autorul muncea în acel moment. Cum e și normal, partea aia e și cea mai reușită, vă puteți convinge și singuri. Iar aceasta este și prima lecție de scriere.

1. Orice poveste pornește de la o emoție - primul care o spune e Aristotel. Cu cât emoția e mai intensă, cu atât narațiunea curge convingător. Prin urmare, enervarea, invidia, gândurile asasine s.a.m.d. sunt de cele mai multe ori benefice pentru scris. Să ai o stare puternică, pe care educația uneori o întărește estetic, o emoție de durată - iată prima condiție a creatorului de literatură.

2. Următoarea etapă ține de întrebările pe care ți le pui în legătură cu emoția respectivă: de unde vine, de ce persistă, unde te va duce etc. Iar dacă întrebările astea duc spre o poveste, ești pe calea cea bună.

3. După toate întrebările pe care ți le-ai pus, e normal să ai un răspuns, un rezumat al nefericirilor tale, o idee, adică un mesaj, cum zic tratatele de naratologie. Ceva legat de toată experiența. Dacă acest mesaj vag și uneori ipocrit nu există - nimic nu e. (Am trecut la parafrazări, vedeți bine, și nu întâmplător). O imprecație fără mesaj e doar un sketch. Te amuzi și-l uiți. Dar dacă prin el vine și o idee, apare armata de rezistență a tragediei.

4. Ai emoție, ai idee, așa că treci la ambalaj: cum povestesc toate astea? Care este tonul exact și de unde știu că e tonul potrivit cu povestea pe care o am? Te-aș sfătui să nu te arunci pe poveste fără s-o cunoști foarte bine. Vai, ce inspirat mă simt, cum îmi vin ideile! Dar după intrigă moare instant și povestea. În secolul al 19-lea, scriitori credeau în inspirație, în stări de grație etc. Însă romanele care au rezistat sunt cele cu subiect ferm. Tocmai de-aia, pe parcursul secolului următor realismul a preluat puterea, exagerând maxim, deviind spre naturalism, autenticism, ajungând în pulp fiction, în documentare, caz real ficționalizat etc.- toate încercări disperate de a atinge mult dorita credibilitate.

Tonul cel mai bun e vocea ta naturală. Iar ca să o afli există o cale simplă: povestește-i mamei tale cea mai jenantă experiență a ta. Vei vedea unde te bâlbâi, unde ești convingător și mai ales prin ce reușești să creezi empatie.

5. Abia aici, după ce e ai emoția, ideea, povestea și tonul, urmează partea tehnică. Mulți încep cu asta și-o fac ducându-se la un curs de scriere creativă, lucru pe care nu-l recomand. Acuratețea poveștii scrise se învață citind literatură. Nu te baza pe opinia unui antrenor de scris care în cele mai multe cazuri, fie este amabil, fie vorbește despre el. Ci, citește literatură de top și rescrie fragmente. Nimic nu e mai util decât să rescrii în limbajul tău un final, un portret, un dialog dintr-un roman pe care îl apreciezi.

Dar mai este ceva esențial: să ai în minte filmul scrisului, istoria romanului, măcar vag. Secolul 17 îngrămădește povestea într-un tipar (Madame de La Fayette), al 18-lea o aglomerează cu amănunte (Jan Potocki), secolul următor debutează cu o peltea (Victor Hugo) care se adună treptat (Stendhal) într-o poveste atât de credibilă încât te include fără să vrei (Balzac, Flaubert, Dostoievski), iluzie stilizată de-a lungul unui secol, în care fiecare deceniu aduce o schimbare majoră: Joyce te învață căile lui Hermes, Faulkner eliberează tragicul de canoane, Marquez face în fine schimbarea așteptată, Coetzee te întoarce la Dostoievski pe calea simplității sclipitoare etc.

E ca o hartă, care te ajută să nu cazi în cele 3 păcate capitale ale scrisului: epigonismul, pastișarea, mimetismul. Dacă epigonul imită fără jenă un model narativ, susținând că o face intenționat și diferit, pastișorul copiază din ignoranță. Dar cel mai detestabil mi se pare mimeticul: acesta e atent la trenduri și scrie o poveste pe tema aflată la modă, prefăcându-se emoționat de acea temă, făcând caz de autenticitatea poveștii lui. Uneori preia tehnici narative, cu aerul că le-a inventat etc.

6. În sfârșit, dacă ai ajuns aici, ai grijă la diegesis, la acel fir roșu al povești: nu-l trăda, împarte-l judicios în cele trei părți bătrânești (intrigă, derulare gradată, final), nu introdu personaje pe parcurs, nu devia de la temă, nu uita despre ce scrii, nu epata prin tehnici, gândește-te permanent la finalul pe care îl ai în minte încă de la începutul poveștii.

Dacă toate astea sunt parcurse onest, n-ai cum să greșești.

Am notat aici idei despre scris, pentru că volumul de față seamănă cu un atelier, care a urmărit câteva perspective legate de feminitate: cum este ca într-o zi să te trezești cu altă identitate de gen, ce poți să scrii despre misoginismul femeilor, cum scapi de sub tutela masculină sau pur și și simplu, cum e să fii femeie și atât. Or, scrierea sub apăsarea unei teme prestabilite e un exercițiu, la care vrem să vă provocăm și pe voi. Povestirile din volum sunt scrise la cerere, încercând să așeze femeile și bărbații sub faptele lor, în acea lume virtuală, care este a literaturii.

(în introducerea volumului colectiv Femei, bărbați și faptele lor, BPC, Litera 2023)