Deschid fereastra și inspir adânc. Tocmai am omorât un șobolan care se strecurase în bucătărie cine știe cum. L-am văzut prima oară pe coșul de gunoi, sub chiuvetă. Se uita la mine întrebător – am de gând să-i fac rău sau vreau să ne împrietenim? Nu a fugit. Am sigilat bucătăria, iar șobolanul a rezistat o săptămână la otrava albastră presărată pe peștele afumat, lăsat în locuri strategice prin bucătărie. Până într-o zi când a început să vină un miros nesuferit pe sub ușă. Am deschis și am început să dau deoparte toată mobila, pregătită cu o coadă de mătură în caz că fiara avea să sară la mine să mă muște, așa cum auzisem că se poate întâmpla. Dar nu: l-am găsit, într-un final, refugiat sub o banchetă, contorsionat, mort. Câteva picături de sânge pătau fața unei perne pe care o înghesuisem acolo. Otrava își făcuse până la urmă efectul. M-am uitat în ochii lui și am văzut o mare tristețe. Am pictat șobolanul pe zidul din fața blocului, un zid care șerpuia odată cu sinusoidele bulevardului ce trecea prin fața clădirii. A ieșit de fapt un cap de fată, care avea tristețea din ochii șobolanului, și care avea să mă privească zi de zi de acolo, de pe zid. Bluza avea carouri roșu cu albastru. Albastrul otrăvii care-l făcuse pe șobolan să vomite sânge. Era el – și atât de uman. Deasupra picturii am scris “Human. It was a… nightmare", cu toate sensurile posibile ale înșiruirii de cuvinte. Deasupra orașului, peste claxoanele mașinilor și pedalatul aiuritor al bicicliștilor, plutea regretul unei prietenii ratate.