Nicolae Milescu Spătarul este primul român care scrie despre călătoria lui în China și când te gândești la însemnările lui, îți vine repede în minte c-a primit o sumă de cadouri fabuloase. Ție ce-ți vine în minte după anii petrecuți în China?

Că facem parte din două ramuri ale civilizației, Vestul și Estul, care nu au avut contact aproape deloc una cu cealaltă timp de două milenii. Coloniștii britanici au fost primii care au ajuns aici, la sfârșitul secolului XIX, însă doar în ultimii patruzeci de ani întâlnim și străini care să se stabilească aici. Diferențele dintre cele două civilizații sunt, așadar, colosale.

Ce știai despre China înainte de a o fi văzut și câte din aceste informații s-au dovedit juste?

Nu știam aproape nimic. Nu am avut niciun interes vreodată să caut mai multe informații decât cele pe care le auzeam din presă sau pe care le vedeam în filme. Totul a fost un șoc cultural așadar, din momentul în care am ajuns acolo.

Ce orașe din China ai vizitat? Ce ți-a plăcut?

Am vizitat câteva orașe mari: Beijing, Shanghai, Szenzhen, Wuhan, Urumuci. Nu mi-au plăcut. Mi-a plăcut însă partea de sud a Chinei, zona din apropierea graniței cu Vietnamul. Provincia Guangxi este renumită pentru frumusețea ei, fiind împânzită cu formațiuni karstice, niște stânci care arată ca niște munți în miniatură, unice în lume.

Ce obiecte chinezești ai purtat înainte de China?

Mă gândesc că marea majoritate a hainelor și a încălțămintei pe care am purtat-o ar putea fi considerate obiecte chinezești din moment ce au fost confecționate acolo. În temniță, timp de opt ani, am lucrat chiar eu pentru toate marile firme de îmbrăcăminte și încălțăminte din lume. Acolo se confecționează atât de multe din lucrurile care ni se oferă nouă în mall-uri, la prețuri exorbitante. Mâna de lucru din închisorile chinezești este gratis.

În ce an ai ajuns la închisoare? Știai pentru ce ești închis? Când ai aflat?

În 2014. Fusesem angajat într-o firmă de creditare. Am fost ridicat și dus la sediul Miliției Economice din Shanghai. Aici am aflat că era vorba despre niște comisioane pe care investitorii firmei nu le restituiseră clienților. Nu a contat că eu nu am știut despre asta. Mi s-a spus că toată lumea trebuie să plătească. Am fost arestat și acuzat de complicitate la fraudă contractuală.

Am stat în arest, sau casa de detenție, 2 ani 3 luni și 7 zile. Închis într-o cușcă de 16 metri pătrați împreună cu alți 12 indivizi care nu vorbeau nici unul limba engleză nu am ieșit deloc afară, nu am văzut lumina soarelui în tot acest timp, nu am putut să contactez pe absolut nimeni și nu am știut în nici un moment ce se va întâmpla cu mine, voi fi eliberat mâine sau voi primi pedeapsa cu moartea și voi fi împușcat în curtea din spate?

Ei deliberat nu îți spun nimic, ca să trăiești în fiecare moment cu acea presiune imensă care să te aducă eventual în situația în care să recunoști ceea ce vor ei să recunoști. Pentru că doar asta contează, confesiunea acuzatului… nicio altă dovadă nu este cerută sau dorită.Procesul a fost o farsă, cum sunt sunt toate procesele de fapt. Este un om care stă în scaunul judecătorului, altul este așezat în scaunul avocatului, însă totul e doar de formă. Nu contează ce spui sau dacă spui ceva. Totul a fost hotărât în momentul în care ai fost arestat. Procesul e doar ștampila care se pune pe acea hotărâre.

Cum te-ai apucat de scris în închisoare? Care a fost prima frază?

În primii doi ani, anii de arest, nu am avut acces la pix. Prinsesem o foame nebună de a scrie. Ajuns în penitenciar, mi-am făcut rost de hârtie și cu un pix primit cadou, m-am apucat de scris. Primul lucru au fost însemnările dintr-un jurnal pe care l-am ținut pe întreaga perioadă. Apoi scrisori. Am scris sute de scrisori la guvernanți. Nu am primit niciun răspuns.

Aveai credința că vei încheia un roman? Cam cât din paginile scrise în temniță au intrat în actualul tău roman?

Însemnările din jurnal au stat la baza capitolelor din roman care descriu experiența de temniță. Le-am scris, bineînțeles, cu nădejdea că voi reuși să le fac publice după ce voi fi scăpat de acolo. Nu mi-am imaginat însă că ar putea lua forma unui roman autobiografic. Asta a fost, odată ajuns acasă, marea surpriză pe care mi-a pregătit-o soarta.

De ce titlul ăsta?

Pentru că am folosit această imagine foarte des, după ce m-am întors acasă, pentru a descrie realitatea temniței comuniste din China. Încercam să explic cumva locul în care am trăit. Imaginea de fațadă este strălucitoare însă în spatele ei se află o întunecime de neimaginat.

Primisem această păturică roz în prima zi de arest. Era murdară și îmbibată cu toate necurățiile. Fusese folosită probabil de mulți oameni înainte de a ajunge la mine. Am dormit pe jos, învelit doar cu această păturică, timp de doi ani de zile. Imaginați-vă o cușcă întunecată și rece, plină de igrasie, de boală, de moarte și de nedreptate. Singura sursă de culoare era Păturica Roz.

Fiind o operă de ficțiune, ai schimbat ceva din realitatea trăită?

În capitolele care descriu închisoarea, am schimbat foarte puțin. Am încercat să redau cât mai fidel realitatea acelui loc înfiorător. Am schimbat, în doar câteva cazuri, numele anumitor personaje pentru a le proteja identitatea.

Cine speri să citească romanul tău?

Sper să ajungă să îl citească fiecare om de pe acest pământ. Nu pentru calitatea romanului, ci pentru informațiile pe care le conține, informații de care întreaga lume, în contextul geopolitic actual, are mare nevoie.

Crezi că se va traduce? Te-ai încumeta să-l traduci?

M-am apucat, bineînțeles, să îl traduc în limba engleză. Consider că este de datoria mea să veghez ca această poveste să devină disponibilă tuturor.

Crezi că romanul tău va schimba ceva în justiția din China?

Nu cred asta, însă sper să schimbe percepția pe care o au oamenii, români și străini, vizavi de justiția din China.

Vei da în judecată statul chinez? Vei cere socoteală autorităților române?

Statul chinez se poartă cu impunitate. Nu recunoaște niciun tribunal internațional. Este greu să îi tragi la răspundere însă nu imposibil. De la statul român doresc să aflu de ce nu s-a făcut nimic, timp de trei ani de zile, pentru a mă transfera acasă decât în momentul în care povestea mea a devenit publică? Atunci totul s-a rezolvat în mai puțin de trei luni. De ce există această nepăsare vizavi de cazurile care nu sunt mediatizate? Toți suntem cetățeni români, cu drepturi egale.

Există o bursă pentru scriitorii tineri, la Shanghai. Dacă ai fi invitat te-ai duce?

Nu doresc să mai calc în China până când poporul chinez nu va reuși să se elibereze de jugul comunist. Până atunci fiecare moment petrecut în această țară este asemenea pașilor făcuți pe un teren minat.

Dar unde ți-ar plăcea să ai o rezidență de autor? În ce țară în ce oraș?

Îmi doresc să scriu de acasă, din România. Mi-ar plăcea să petrec o lună de zile în Dumbrăveni, timp în care să scriu un roman. Este un oraș sub blestem, cum nu cred că există altul în România. În momentul în care veți ajunge acolo veți înțelege de ce vă spun acest lucru.

Să vorbim și despre viața actuală, despre plăcerile mici. Există un parfum care-ți place, pe care l-ai descoperit recent?

Da. Favoritul meu este un parfum de nișă numit Jil Sander. Varianta clasică. Este cel mai bine dozat parfum pe care l-am mirosit vreodată.

Ai niște pantofi dragi, cu o poveste la care te gândești adeseori?

Mă atașez mai mult de pantaloni și de tricouri decât de pantofi. Am tricouri de peste douăzeci de ani pe care nu mă îndur să le arunc. Fiecare are povestea lui și dacă le-aș arunca aș simți că arunc o parte din mine.

Ai fost nu demult la Ierusalim. (Dacă mai întârziai puțin aveai subiect alt roman:)). Ce înseamnă pentru tine Ierusalimul, pelerinajul?

Pelerinajul înseamnă libertate. Anul trecut, după ce m-am întors în țară, am pornit imediat într-un pelerinaj prin țară. Doream să parcurg, pe jos, un km pentru fiecare zi în care am fost întemnițat pe nedrept în temnița comunistă din China. Cei opt ani pe care i-am petrecut acolo se însumează din 2922 de zile. Am parcurs așadar un traseu de 2922 de km. Mi-a luat aproape șase luni. Am plecat din Cluj pe 29 iunie și m-am întors la 1 decembrie. A fost cea mai frumoasă călătorie a vieții mele.

Cum arată Dumnezeul tău?

Nu știu cum arată însă vă pot spune ce face. Continuă să creadă în mine chiar și atunci când eu refuz să cred în El.