După un volum remarcabil de proză scurtă realistă și fantastică, "Povestiri scrise în palmă" (Colecția Violet, 2022), iată că scriitoarea Corina Ozon, cunoscută publicului larg mai ales datorită extinsei serii de cărți de romance "Amanții", își încearcă puterile într-o zonă literară pe care nu o explorase până acum. Apărut în primăvara lui 2023, la editura Trei, romanul "Cineva în orașul ăsta te iubește" propune un melanj între un policier cu tușe de noire și un SF de tip cyberpunk, însă înglobează în mixaj și elemente fantastice și realiste. Astfel, rezultatul este greu de încadrat într-un gen anume, însă se poate spune că funcționează, per total, ca narațiune, indiferent în ce gen l-am încadra.

Dar clasificările contează prea puțin.

Povestea o are în centru pe Gloria, o femeie despărțită de soț și care-și crește singură fata ajunsă la sfârșitul studenției. Fostă jurnalistă de investigații, ea duce acum o viață relativ liniștită și cumva monotonă alături de fiică și de un motan incredibil de blând, însă viziunile pe care le are la răstimpuri și pe care nu le poate nici controla, nici înțelege, o obligă să urmeze și o altă carieră pe lângă cea de profesoară, anume aceea de detectiv criminalist, colaborând cu o secție obscură a poliției.

Sună interesant? Ei bine, mai aflați că respectiva secție se confruntă cu o serie de cazuri foarte bizare de accidente mortale, răpiri de copii și sinucideri, pe care protagonista, cumva, le crede conectate. Adăugați și faptul că partenerul eroinei principale, David, e de asemenea un bărbat singur, văduv, iar între ei există un soi de "chimie". Iată, deci, lista completă de ingrediente pentru un roman de acțiune, plasat într-un oraș futurist, pe care-l ghicim a fi Bucureștiul, (nu e numit, însă aflăm că protagonista a copilărit în Transilvania și nu există indicii că a schimbat și țara când s-a mutat în "Marele Oraș") într-un timp neclar, pe care-l bănuim a fi viitorul apropiat, datorită avansului tehnologic, mai ales în domeniul cibernetic.

Acțiunea în sine nu este trepidantă, accentul fiind pus mai mult pe trăirile femeii care-și analizează viața și deciziile, însă filonul polițist nu e chiar de neglijat. Îți dai seama destul de repede că nu misterul în sine e cel care dă forță motorului cărții, ci percepția societății care se alienează din ce în ce, sub un cumul de factori, printre care și tehnologia, precum și dramele umane ale însinguraților, ale celor care nu-și mai găsesc locul într-o lume care devine pe zi ce trece mai complexă.

Filiera polițistă și cea tehnologică se întrepătrund, miza fiind controlul orașului.

"Bănuiala că Maestro folosea tehnologia în scopuri murdare i s‑a adeverit când lucra la codul de acces al nu­mărului Pi și a decis să plece definitiv și să nu mai aibă de‑a face cu fostul său prieten. Maestro nu i‑a iertat ni­ciodată alegerea, însă era cumva legat de mâini și de pi­cioare, nu‑i putea face rău lui Leon, știind că deținea o parte din rezultatele decriptării lui Pi, pe care avusese grijă să le blocheze printr‑o cheie. Altfel, Maestro nu avea altceva de făcut decât să o ia de la început cu cercetările."

Am găsit construcția din jurul numărului PI un pic superficială, "criptografia" tratată foarte lapidar, lăsând mult loc de dorit pentru un cititor atent la detalii tehnice, însă artificiul, deși pare că are un loc central, este, până la urmă, doar butaforie. Și sunt multe alte elemente de butaforie mai ingenioase, cum ar fi mesajele ascunse ale artiștilor-manifest, dintre care unul dă chiar titlul cărții, sau interfețele neuronale care permit o comunicare similară celei telepatice. De fapt, un aspect prin care romanul se face interesant e chiar coabitarea dintre aceste găselnițe informatice specifice cyberpunk-ului și elementele fantastice, precum viziunile Gloriei, pe care nimeni nu încearcă să le explice, dar care sunt unanim acceptate drept credibile.

Foarte importantă și tratată cu multă atenție e relația mamă-fiică și tumultul pe care păstrarea ei în parametri optimi îl provoacă în sufletul eroinei principale. Ea oscilează între nevoia de a-și proteja fiica și dorința de a ajuta la eliminarea respectivei grupări teroriste foarte periculoase, iar această oscilație se traduce într-o luptă permanentă cu sine. Să nu-și sperie fiica, să nu-i îngrădească libertatea, dar nici să nu o pună în pericol.

Iar această dilemă morală este împărtășită și de alte personaje secundare, fie că vorbim de șeful secției de criminaliști, fie că vorbim despre un simplu ageamiu, fiecare având persoane dragi pe care ar vrea să le știe la adăpost.

"Orașul era pustiu, trecuse de miezul nopții, iar responsabilitatea pe care o simțea pentru că o parte a viitorului depindea de el îl apăsa îngrozitor. Nu era un zeu, era un muritor cu puteri limitate, care studiase mult, în unele domenii excelase, fiind norocos să învețe chiar de la emeriți la care ajungeau doar cei cu performanțe academice, și asta după mulți ani."

În fine, a doua relație importantă (dacă nu o punem la socoteală și pe cea cu motanul), a cărei dinamică o solicită pe Gloria este cea cu David, bărbatul pentru care-și dă seama că are sentimente care trec dincolo de colegialitate. Dacă ele sunt în acord cu etica profesională, dacă ele ar trebui îngăduite sau nu, dată fiind situația ei și a lui, dacă prin cultivarea lor s-ar ajunge la suferință, chiar acum, când amândoi își găsiseră un oarecare echilibru în singurătate, sunt tot atâtea dileme cărora trebuie să le găsească rezolvare.

Și dacă tot vorbim despre rezolvare, ei bine, cea a conflictului principal... nu e chiar o rezolvare, ci doar o amânare a unei înfruntări cu forțele întunericului, pe care o întrezărisem epică. Nu s-a întâmplat, nu în acest volum, cel puțin. Inamicii nu sunt destructurați, victoria celor buni e mai degrabă un armistițiu dezavantajos, dar care vine după ce perspectiva înfrângerii totale păruse inevitabilă.

Despre rezolvarea conflictului amoros prefer să nu scriu nimic.

Stilul, în general echilibrat și potrivit poveștii, are momente în care alunecă într-o abordare ușor naivă, supraexplicativă. Am simțit asta mai ales în cazul dialogurilor, de cele mai multe ori însoțite de enunțarea stărilor de spirit ale personajelor. La fel și reacțiile lor par un pic mecanice, râd la orice glumițe – e cumva de înțeles, sunt îndrăgostiți –, nu surprind cititorul reacționând în vreun fel neașteptat. Iar acest fapt induce un ritm molcom lecturii, mai degrabă potrivit pentru o poveste de dragoste.

Dar, în final, închizând cercul și ajungând din nou la clasificări, nu este, oare, acesta un roman de dragoste?