Dacă locuiau într-un oraș din Transylvania County, Carolina de Nord, SUA, și nu în Brașov, Transilvania, Republica Populară Română, părinții mei ar fi trăit visul american. Iar eu, odată cu ei.

În America anilor '60, femeile aveau un singur țel în viață, să se mărite, nu neapărat cu un prinț, dar cu un bărbat serios, cu slujbă de la nouă la cinci și un dulap plin de costume asortate cu cravata. Acasă, nici nevasta nu stătea degeaba: copiii trebuiau să fie curați, politicoși, educați să spună "da, domnule!" la fiecare trei cuvinte, apartamentul sau căsuța din suburbie strălucea de curățenie, iar când venea bărbatul de la muncă, fie el contabil, comis-voiajor sau vânzător de mașini, întotdeauna găsea papucii de casă pregătiți și mâncarea caldă în cuptor; masa era pusă, cu ziarul la îndemână, pentru ca știrile să poată fi savurate mai târziu, împreună cu un pahar de whisky.

Soția-model la yankei arăta mereu proaspătă și surâzătoare, de parcă abia ieșise dintr-un salon de masaj, trecând prin cabina de probă a unui magazin cu rochii pentru gospodine fericite. Se învârtea ca o sfârlează pe lângă domnul și stăpânul ei, într-o atitudine de your wish is my command, o adevărată Șeherezada a deceniului șase − minus părțile cu seducția și istorisirile care-l fascinau pe sultanul Șahriar, fiindcă nevestele din Wisteria Lane nu le aveau cu subtilitățile erotice, nici cu excesele imaginației... O viață confortabilă, dar cam monotonă. Unele soții nu erau mulțumite, voiau altceva, emancipare, egalitate cu bărbații, să conducă întreprinderi din fotoliul de director executiv în loc să robotească prin bucătărie, să spele rufe sau vase, să împingă aspiratorul și să șteargă plozii la fund.

Peste ocean, românii le-o luaseră cu mult înainte americanilor. La noi, femeile erau egale cu bărbații, muncind cot la cot cu ei pentru un salariu mai modest și fără să uite de gospodărie, mâncare, curățenie, creșterea copiilor – doar astea erau treburi femeiești de când Carpații străjuiau Țara Bârsei!

Pe vremea Războiului Rece, România nu concura în cursa înarmărilor, dar ar fi câștigat-o pe cea a muncii prost plătite. Bărbații și femeile își luau dimineața servietele sau gențile – așa cum bunicii lor plecau spre țarini cu sapa, grebla ori coasa pe umăr − și se urcau în troleibuze, autobuze sau trenuri de navetiști, norocoșii pe scaune, unii înghesuiți înăuntru precum sardelele, alții agățați ciorchine de scări ca să ajungă la timp, să apuce să semneze condica de prezență înainte de ultima bătaie a gongului.

Toate bune și frumoase – nu chiar, e doar o licență poetică – însă ce se întâmpla cu plozii clasei muncitoare cât timp părinții lor erau în câmpul muncii? Bonele, guvernantele rămâneau un lux pe care puțini și l-ar fi permis. Pentru copiii norocoși existau bunicii de la oraș, pentru ceilalți căminele, niște instituții în grija cărora nici măcar o mamă vitregă nu și-ar fi încredințat odrasla.

Tanti Suzi, care lucra câte zece ore pe zi la Rafinărie, avusese parte de avantajele unei asemenea instituții, de unde vărul meu s-a ales cu tot ce se putea, de la bolile copilăriei, rujeolă, oreion și varicelă, la viermi intestinali și păduchi. Eu, fiind cu doi ani mai mică decât Sorin, am profitat de experiența lui nefericită și n-am trecut pragul vreunui cămin. Cu excepția unui scurt, dar dramatic episod cu grădinița germană, până în clasa întâi am rămas acasă, un noroc pe care aveam să-l prețuiesc tot mai mult, pe măsură ce descopeream deliciile vieții libere: puteam face ce voiam, când și cum voiam.

Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă și ea, chiar dacă avea un program redus la șase ore – deci, cu mine ce să facă? "Din dilema asta nu puteți ieși!" Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluția a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu.

Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i așa?

Au existat destule momente amuzante pentru mine, nu și pentru părinți: când am băgat foarfeca în perdelele de la toate ferestrele, scurtându-le fiindcă nu-mi plăceau franjurii, când am fost prinsă aruncând supa în chiuvetă, ispravă pe care o făceam mereu, doar că în ziua aceea mama se întorsese mai devreme și n-apucasem să șterg urmele faptei − și altele, dar e mai bine să nu le pomenesc.

Au fost multe dimineți când mă uitam ore în șir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiți, unde se duc, de ce alunecă bețele troleibuzelor pe sârmă și alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul și să cobor pe cearșaful răsucit ca o frânghie sau să sar pe lada de gunoi scoasă marțea în stradă. Nici măcar nu părea departe, doar la vreo patru metri înălțime...

Altfel spus, nu mă plictiseam deloc.

Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu secțiuni desfășurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai și 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe strada Lungă; preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Șchei, în haine de sărbătoare, călare pe caii lor masivi și impunători, aduși de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta.

Caii erau negri, albi, roibi, suri, bălțați, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipițan, huțul, trăpaș românesc și chiar câte un pursânge arab sau englez − poate nu chiar atât de pur... Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de-ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare dintre cele 364 de zile rămase.

După-amiezile, plecam la plimbare cu unul dintre părinți – de obicei cu mama. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne așezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul și picioarele din față, într-un salt încremenit. Deasupra lor, erau trei sirene ținându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieșit din același trup. Jeturi de apă țâșneau din niște guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creștetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetății și a treia spre Șirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.

După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – pe atunci, 7 Noiembrie − apoi traversam Piața 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna brașovenii, Piața Sfatului. În vremea copilăriei mele, era încă umbrită de salcâmi care, la sfârșitul lui mai, te amețeau cu parfumul lor. Prin anii ’80, bătrânii arbori aveau să fie tăiați, așa cum fuseseră alungați porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinățeze pe fațadele abia renovate.

Ai mei își făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Brașovului numit și Strada Porții. Acolo mașinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două șiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemișcate ca niște manechine. Unii se opreau câteva clipe în fața vreunei vitrine, alții intrau să se uite ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câțiva chiar erau hotărâți să plece cu ceva în sacoșă.

Mama n-avea prea mulți bani, fiecare leu fiind socotit și pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preț convenabil. La fel ca aproape toți brașovenii prin anii ‘60, trebuia să fim chibzuiți. Copiii învățau asta de mici și nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă și urlând că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft. N-am cerut niciodată nimic când mergeam în oraș cu ai mei. Știau ce-mi place – înghețată de ciocolată vara sau gogoși presărate cu zahăr pudră iarna – și îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesități, mama lua câteodată clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din fața Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modarom-ul.

Am fost mereu singură, acasă și în curtea unde nu erau alți copii de vârsta mea – până când a apărut Dragoș. Părinții lui s-au mutat pe strada Lungă în 1964, nu prin obișnuitul schimb de locuință, ci cu o repartiție de la Sfatul Popular. Tatăl lui Dragoș avea un nume greu de pronunțat și o funcție importantă la ICA Ghimbav, fabrica ce ar fi trebuit să construiască avioane și elicoptere, dar se mulțumea cu planoarele, unele cu motor, altele nu. Deși nu era inginer-șef – asta avea să se întâmple câțiva ani mai târziu – Sextil Prodan primea destul pe statul de salariu cât să își țină nevasta acasă, ca la americani, ceea ce a stârnit invidia întregii suflări feminine a curții, dând drumul la mașina de tocat bârfe.

Mama lui Dragoș se făcea că nu le aude; trecea prin fața ușilor vecinilor fără să se uite în stânga ori în dreapta, strâmbând din nas, poate la duhoarea de varză murată ce răbufnea uneori din pivniță după spălarea putinilor, ori poate la mirosul de tocană, delicatesa obișnuită a gospodinelor din Ardeal. Răspundea la saluturi cu o înclinare regală din cap, iar când binevoia să stea de vorbă cu cineva, se prezenta întotdeauna doamna inginer Prodan, de parcă împărțea cu soțul până și diploma de facultate. Evident, Dragoș era un demn urmaș al Domnului Goe, răzgâiat, prost-crescut, cocoloșit și alintat peste măsură. Avea cu un an mai puțin decât mine, iar plusul meu de experiență într-ale lumii sau poate pumnul primit în nas la prima noastră întâlnire l-a făcut să capete un respect temător, cum nu nutrea decât pentru tatăl lui.

Cum am spus, eram singurii copii ai curții – o fată băiețoasă și un puști ce își găsise nașul și, curând, modelul în viață. Despre jocurile noastre de-a pieile roșii ori haiducii, unde el avea rolurile în care îl distribuiam eu – ar fi multe de spus și într-o altă poveste... Foarte curând, Dragoș a ajuns să facă tot ce îi ceream. Dacă voiam să sară într-un picior, mă întreba "cât de sus?", exact ca recruții din Legiunea Străină, care nu comentau niciodată un ordin, oricât de absurd ar fi fost. Începusem să ne petrecem amiezile împreună, cu excepția orelor când Dragoș se ducea cuminte la culcare, iar eu bântuiam prin curte, fiindcă ai mei nu m-au putut convinge nici cu argumente, nici cu amenințări sau promisiuni, că somnul de după prânz ar folosi la ceva.

Dragoș mă lua drept etalon în toate, sau, cum ar fi spus doamna inginer, eram "capul răutăților". Ea și inginerul titular nu ne priveau năzbâtiile cu prea multă îngăduință. Cât despre ai mei, mama ridica din umeri de câte ori eram învinuită de ceva, iar tata intervenea împăciuitor, în spiritul filosofiei stoic-fataliste: "Copiii se ceartă, se împacă, se mai și bat, e treaba lor, lumea lor". Ne ciondăneam adesea, nimic de zis − doar făceam parte din tabere opuse, sudiști și nordiști, albi și indieni, iar ăsta era farmecul jocului! Dragoș m-ar fi urmat oriunde, până și în bezna pivniței comune, unde altfel n-avea curaj să se avânte. La rândul meu, prinsesem drag de primul meu adversar-învățăcel. Ne întrerupeam joaca doar în momentul în care Dragoș era chemat în casă, să mănânce supă de tăiței sau cu găluște. Când îl striga, maică-sa folosea tonul cu care se vorbește la ONU despre pacea mondială sau foametea din lumea a treia.

Cum despărțirile fac parte din viață, l-am văzut pentru ultima oară pe Dragoș când eram la Liceul Șaguna, iar el terminase clasa a opta la Honterus Shule – evident, mama lui, snoabă până în măduva oaselor, insistase pentru grădinița și apoi școala germană, iar tatăl n-avusese ce să zică. Nemții sunt cei mai buni ingineri, nu?

În ziua aceea, înainte să plece cu părinții spre noua lor locuință – un apartament de patru camere într-unul dintre blocurile noi de la Steagul Roșu −, Dragoș mi-a pus o întrebare ciudată:

– Am fost prieteni buni, așa-i? Cei mai buni din lume! O să mă uiți?

Înainte să apuc să spun ceva, băiatul s-a urcat într-o Dacie 1100, cu tatăl la volan și doamna inginer pe scaunul din dreapta. Mașina pornise, se îndepărta, când Dragoș s-a răsucit pe banchetă, făcându-mi semne de rămas-bun prin geamul din spate. Am fluturat la rândul meu mâna, încet, să nu cumva să-mi cadă zâmbetul pe care mi-l lipisem la colțurile buzelor. Și abia atunci mi-am amintit să îi dau răspunsul, deși nu mai avea cum să-l audă.

Nu, Dragoș. Niciodată.