Ada Milea continuă să experimenteze de aproape 20 de ani noi forme de interpretare a poveștii lui Robinson Crusoe, pornind de fiecare dată de la piesa de teatru O Insulă, scrisă de Gellu Naum în 1995, ca o dramatizare inedită a textului lui Daniel Defoe. Deși sunt doi artiști pe care, poate, nu i-am apropia cu ușurință, potrivirea lor se observă atunci când comparăm pasiunea Adei Milea de a transforma poveștile în piese muzicale cu preocuparea obsedantă a lui Gellu Naum pentru sonorizarea acestei piesei, unde în multe dintre notele autorului este teoretizat un joc al vocilor și al sunetelor atipice, joc care devine un adevărat sistem sonor. Se ajunge în dramatizarea marelui suprarealist român până la conceptualizarea unei anume muzici robinsoniene, care se aude la răstimpuri, la o dramaturgie independentă a sunetului, care ne face să credem că montările Adei Milea se apropie mult de imaginarul pe care Gellu Naum l-a avut în vedere atunci când a scris piesa. Și, deși suprarealiștilor le este greu să găsească în viața reală un echivalent al imaginației lor atât de vii, cel mai probabil, dacă Gellu Naum ar fi urmărit spectacolele Adei Milea, ar fi regăsit în ele o parte din propria sa viziune asupra întâmplărilor prin care a trecut Robinsonul său – lucru care, cu siguranță, l-ar fi încântat nespus.

Prima Insulă ia forma unui concert în limba engleză, scris de Ada Milea pentru două personaje, în care modifică replicile din textul lui Gellu Naum, pentru ca ele să poată fi cântate în stil ei propriu, bine-cunoscut. Astfel, în 2006, la Londra, și în 2008, la New York, are loc premiera spectacolului The Island, în care Ada Milea cântă la chitară și voce, iar Alexandru Bălănescu o acompaniază cu vioara.

După întoarcerea în România, Ada Milea trece prin mai multe montări în teatru ale piesei lui Gellu Naum, primul pas în această direcție având loc atunci când regizează în 2011, la Teatrul Național din Cluj, spectacolul-concert Insula, în care Ada Milea este și ea prezentă pe scenă, cu chitara, alături de ceilalți actori. Textul scris în engleză este tradus, modificat pentru a rima în limba română și împărțit pe replici, pentru mai multe personaje.

Apoi, în 2017, pentru piesa Jurnalul lui Robinson Crusoe, după Insula lui Gellu Naum, în regia lui Mihai Măniuțiu, de la teatrul Odeon din București, Ada Milea se ocupă de muzică. Aici, deși ideea piesei rămâne la fel ca la precedenta, punerea în scenă este perfecționată. Dacă la Cluj ni se prezintă mai degrabă un concert teatral, premiera de la București finisează și îmbogățește cu adevărat compoziția dramatică: sunt adăugate pesonaje noi, instrumente clasice și improvizate, cu care actorii se joacă, mișcări sincron și schimburi de replici mult mai efervescente, astfel că putem deja să vorbim de un spectacol de teatru în înțelesul deplin al cuvântului. Cu toate că la Cluj a fost un spațiu embrionar, care a permis trecerea timidă de la concert la spectacol, strucura dramatică se va desăvârși la Odeon, unde, cu siguranță, și Mihai Măniuțiu a avut un rol determinant, având și el în spate experiența combinațiilor muzică – teatru, în acest sens fiind suficient să menționăm chiar și numai pe faimoasa sa Electra.

Spectacolul de la București devine un reper al viziunii Adei Milea asupra poveștii lui Robinson Crusoe, iar, în acest sens, ca un argument indubitabil, este de menționat că regizoarea revine la teatrul din Cluj, la puțin timp după montarea de la Odeon, în 2018, pentru a aduce o nouă variantă a Insulei. Modificările aduse apropie mult versiunea de la Cluj de compoziția statornică de la București. Chiar Ada Milea precizează: Cred că e mai mult Gellu Naum și mai multă inspirație în acest nou spectacol vechi.

Montarea de la București vine și cu o construcție a personajelor mult mai bine studiată: personajele sunt individualizate prin mișcări patetice, prin ticuri sau defecte verbale și prin exagerarea unor trăsături. Avem de-a face cu un spațiu suprarealist, comic, în care toți întrețin cu sfințenie singurătatea ilogică a lui Robinson: de exemplu, deși sunt chiar lângă el, personajele constată că nu îi pot fura bijuteriile lui Robinson, din moment ce se știe că el ar trebui să fie singur pe insulă. Astfel, spectacolul construiește un sistem coerent al absurdului, care convinge și publicul, și în care nonsensul e acceptat și acceptabil, tocmai pentru că e tratat cu gravitate și sobrietate de către toate personajele. Și totuși...

Notă discordantă la comica seriozitate generală cântată de ceilalți face numai personajul principal, care afișează un scepticism subtil. Mihai Smărăndache joacă un Robinson resemnat, care se poziționează deasupra emfazei pe care o etalează restul personajelor. El este preocupat de o singurătate stupidă, dar ne arată prin atitudinea sa că își conștientizează, totuși, captivitatea în absurd. Mai mult, un personaj care nu se înscrie melodramei desfășurate de cei din jur e un indiciu dat spectatorului că piesa este mai mult decât un ansamblu comic, care te face să dai din picior în ritmul muzicii, și că există și un substrat ascuns după rime, care merită atenție. După ce această nepotrivire ne dă de gândit, putem chiar să spunem că la Robinson recunoaștem aceeași atitudine pe care o are și Ada Milea în concertele sale, în care oricât de amuzant sau de dramatic ar fi tonul bucăților ei muzicale, rămâne la distanță de reacțiile exagerate, preferând întotdeauna o economie a manifestărilor. În plus, acest ciudat Robinson este voit un neadaptat în raport cu jovialitatea care domină spectacolul: nu reușește să mențină contactul vizual cu ceilalți și are în permanență tendința să revină cu corpul și privirea orientate spre public, cu toate că are un interlocutor, iar melodiile lui dau impresia că sunt încheiate din inerție. La disonanța față de ansamblul care stârnește amuzament adăugăm, deci, privirea pierdută în depărtare, rigiditatea corporală, capul ușor înclinat, ridicarea sprâcenelor ca unica posibilitate de a semnala o reacție afectivă. După toate aceste observații, n-ar fi exagerat să spunem că detaliile din construcția personajului principal conduc la concluzia inedită că - voluntar sau nu - Ada Milea s-a portretizat, de fapt, pe sine în imaginea lui Robinson.

Iar atunci când ai crede că Ada Milea a experimentat în acești ani toate posibilitățile de interpretare a textului lui Gellu Naum (inclusiv aceea de a-l face să-i semene!), Teatrul de Stat Constanța anunță, la 1 martie 2025, premiera spectacolului O insulă, pentru care aceasta își asumă regia, muzica și versurile. Cei care au văzut deja Jurnalul lui Robinson Crusoe și merg acum la Constanța, pentru a vedea O insulă, observă din primele momente că textele celor două spectacole sunt aproape...identice. În afară de câteva modificări aduse textului, necesare mai degrabă pentru adaptarea replicilor la un număr mai mic de actori și la o sală mai mică, spectacolul de la Teatrul de Stat din Constanța pare a fi, la o primă vedere, o replică în variantă restrânsă a spectacolului de la Odeon. Și totuși, să ne întrebăm ce aduce nou această variantă a Insulei.

O schimbare majoră apare la premiera de la Constanța în ceea ce privește construcția profilului personajului principal, lucru cu atât mai evident cu cât restul personajelor rămân consecvente aceleiași paradigme comico-naive. Diametral opus cu Robinsonul lui Mihai Smărăndache, atât de lăudat puțin mai devreme, este acela al lui Ștefan Mihai, unul dintre tinerii actori ai Teatrului de Stat Constanța. De data aceasta, Ada Milea optează pentru un Robinson Crusoe care pare să exprime tot ceea ce precedentul ținea închis în interior: este expansiv, exuberant și își plânge singurătatea cu voce tare. Mai melodramatic, mai dezinvolt, mai asumat în mișcări decât toate celelalte personaje la un loc. Gesturile lui sunt largi, bine definite și are de multe ori o voce emfatică. Se vede că, de data aceasta, Ada Milea a încercat să construiască un personaj principal la fel de comic cum este textul pe care îl joacă - mai ales că un Robinson care își exagerează stările este, cu siguranță, cel mai ușor primit de public, fiind vorba despre un profil care merge în ton cu ludicul muzicii și se integrează natural în ansamblul piesei.

Dar există și pericolul ca o astfel de conformitate unanimă a personajelor cu tonul vesel al muzicii să acopere faptul că pe scenă se desfășoară, totuși, o joacă serioasă, care la București este identificabilă permanent, chiar dacă rămâne camuflată. O astfel de abordare a Adei Milea era de așteptat mai degrabă pentru primele montări ale piesei, ideea celei precedente fiind mai specializată decât aceasta, dar este bine-venită și acum, ca o lămurire, ca o completare a colecției de Insule. Adevărul e, însă, că spectatorii de la Constanța au ieșit din sala de spectacol mai binedispuși decât cei din București. Pentru aceștia din urmă, Robinson a menținut o insatisfacție în împlinirea desăvârșită a comicului piesei - o insatisfacție care le amintea mereu că singurătatea se simte cu atât mai acut cu cât te înconjori de mai mulți oameni.