Povestire premiată la Concursul Național de Proză "Valentin Șerbu"

1. Anul 2025

Degetul, ca o ramură uscată și chircită, naviga printre fotografii, schimba imaginile una după alta. Ecranul tabletei era uscat și rece, impersonal, și își modifica luminozitatea și culoarea în funcție de scena afișată.

Ultimele cinci imagini erau de la mare. Nisip gălbui, cer albastru și adânc, apă înspumată, plină de creste întunecate. Avea până în 10 ani pe atunci, era elev în mod clar și părea că se bucură de vacanță. Analiza totul ca un detectiv, căci nimic nu-l lega de acea scenă, de parcă ar fi fost o butaforie caraghioasă, într-un spectacol de marionete care nu-l privea. Și totuși…

Trecu mai departe, sări peste foldere și peste ani. Costume elegante, cu flori prinse de reverul sacourilor, rochii ca niște boboci, culori ca adunate din paleta unui pictor. Nunta organizată la 27 de ani, după cum putea citi în descrierea altor fotografii. Erau imagini scanate și stocate într-un creier electronic, amintiri care parcă-i făceau în ciudă.

Fereastra apartamentului era o pată albăstrie. În noaptea urbană se observa blocul scorojit de peste drum, cu trei ferestre luminate, și cerul pe care numai câteva stele luceau stins.

Schimbă iar dosarul virtual, stocat într-un cloud, și înaintă în timp. Sări 10 ani. Apoi încă 10. Îmbătrânea, părul i se arginta pe la tâmple, spatele i se apleca ușor și căpăta tot mai multe pete pe pielea gălbuie. Naviga cu buricul buretos de la arătătorul mâinii drepte prin istoria sa și se simțea ca la un film. Spectator, nimic mai mult. Nenorocită boală care-ți nivelează amintirile, le îngroapă în membrana creierului, unde se transformă într-o pastă fără gust, fără miros, fără senzații.

Se și vedea gol pe interior, singur, străin, organ în care un motor pompa sânge și aer. Privirea îi era cețoasă, așa că apropie tableta și încercă să focalizeze pe o pereche de buze întredeschise, pe mâna așezată peste un umăr, pe un genunchi dezgolit.

Simțea presiunea apei cum izbește într-un perete șubred și reveni în folderul cu imagini de la mare. Castelul de nisip era doar o însăilare de ridicături încadrate de șănțulețe prin care marea înspumată năvălea. Apa își întindea câte un tentacul prin nisip și el simțea o lumină plăpândă care-i încălzea pieptul. O senzație, apoi încă una se desfăceau ca petalele unei flori și în suflet i se deșerta o îmbrățișare, un sărut, fiorul rece al unei despărțiri.

O scenă irumpea clar prin pâcla uitării. Fiul său mâzgălind pozele dintr-un album, fotografii pe hârtie lucioasă, imprimate pe un celuloid și apoi developate. Iar el urla că le-a distrus amintirile. Poate că acela era un punct vital din existența sa, moment în care i se revelase ce preț uriaș are trecutul. Furia mocnea în interiorul său și lovea în umbra care era fiul său de acum vreo 30 de ani. Unde era acum copilul devenit adult? Numele acestuia reprezenta un bun de preț, rătăcit în urmă cu doar câteva clipe. Cheile de la mașină pierdute în parcarea de pe marginea drumului, într-o excursie prin țară. În urmă cu doar un minut le avea. Încă simțea amprenta lor, în podul palmei drepte. Unde să dispară dintr-o dată? Și numele pierdut îi devenise ca o bășică pe cerul gurii.

Dă să-l rostească, se chinuie, mișcă din buze, dar iese doar o salivă gălbuie și se trezește iar pe plajă, el însuși copil, străin de propria persoană.

Însă peretele plăpând din nisip cade și nu-și mai amintește altceva. Doar senzații vagi. Izbește cu pumnii în tâmplele sale seci, în spatele cărora, toate amintirile, toată viața i se transformaseră într-o pastă cenușie.

CÂTEVA TITLURI DE ȘTIRI DIN PERIOADA URMĂTOARE: Crește frecvența fenomenelor meteo extreme. Ce arme secrete le produc?; Nou trend pe TikTok: oamenii-struț care își amputează 3 degete de la picioare pentru a fi mai puternici și mai rapizi!; E oficial: fiecare pământean e conectat la internet cu cel puțin 2 dispozitive diferite!; Câți oameni au fost uciși de foamete în ultimul an. Aflați chiar acum ultimele cifre!

2. Anul 2029

Ideea fusese îngropată în memoria sa, ăsta era adevărul! Nu ca o comoară ascunsă într-un cufăr. Mai bine spus cu micile ei componente, articulațiile, tuburile conectoare, corpul și așa mai departe. Îngropate ici, colo și culese la timpul potrivit.

Își dorise mereu să fie scriitor, dar se născuse într-o epocă total nepotrivită. Inteligența Artificială își întinsese tentaculele în lumea filmului. Rețelele de streaming aveau nevoie de seriale pe bandă rulantă, iar creierul electronic scuipa scenarii fără vreun efort prea mare. Moda asta se mutase și-n lumea cărților. Serii întregi cu detectivi și eroi de tot felul ajungeau chiar și la 1000 de volume. Nu adunau prea multe pagini, căci atenția cititorilor era selectivă, dar erau suficient de antrenante și se vindeau. La început fusese vorba de curiozitate. Apoi se instalase obișnuința.

Încercase și el să publice, expediase povestioare la nenumărate edituri și reviste. Încercase să-și facă și-un blog. Inutil. Scria prea mult, prea detaliat. Se pierdea în evenimente, în personaje și descrieri, îi răspunsese un editor cândva. Așa că devenise programator, dar Inteligența Artificială cucerea și acest domeniu. Din fericire, din două ratări reuși să încropească un succes. Nimeri la o companie care dezvoltase Camera virtuală de terapie. Un program de tratare a problemelor de care se ocupau, în mod normal, psihologii și psihiatrii. Un soi de psihodramă pusă la cale cu personaje virtuale, create în funcție de trecutul și nevoile pacientului. Grosul programului era gândit de Inteligența Artificială, dar aceasta încă nu înțelegea întru totul ciudățeniile omenești. Să creezi un personaj precum tatăl abuzator, mama alcoolică, verișorul care explodează de virilitate și-ți stârnește cine știe gânduri perverse, toate astea impuneau implicarea imaginației umane. Ca norocul că avea exercițiul atâtor nuvele și povestiri scrise doar ca să umple folderele laptopului său. Priceperea la programare era al doilea atuu. Cu ajutorul lor, scria coduri și scenarii pentru pacienții din Camera virtuală de terapie.

Ședințele respective erau monitorizate de un psihiatru adevărat și toate soluțiile aprobate de acesta. Inteligența Artificială reprezenta doar o unealtă, scria negru pe alb în contract. Și în mare, chiar așa era. Deși nu văzuse vreun caz în care psihiatrul să schimbe tratamentul gândit de program. Cât despre spectatori, aceștia erau mult mai mulți. Specialiștii în marketing monitorizau și ei ședințele pentru a gândi un plan de oferte promoționale pentru pacienți. Și o făcea chiar și el, scriitorul-programator care turna mătuși ciudate, vecini băgăcioși, iubite și iubiți demni cu toții de un adevărat muzeu al nebuniei.

Desigur, înainte de toate acestea, se desfășurau interviuri cu pacientul, îi erau periate rețelele de socializare, dosarele medicale și așa mai departe. În felul acesta, printr-o asociere oarecare, își aminti și el de Crucea Păgânului, o istorioară pe care i-o tot spunea maică-sa în copilărie. Auzise mai multe variante, toate completate în funcție de vârsta sa. Cum creștea, cum apăreau detalii mai violente sau mai picante. Își amintea că o auzise chiar și când avea 16 sau 17 ani și bănuia că era modul prin care femeia încerca să-i explice relațiile dintre fete și băieți.

Povestea se petrecea într-o lume în care pirații dețineau puterea pe mări și semănau groază printre navigatori, în timp ce regatele insulare se străduiau inutil să-i elimine și să curețe apele de răufăcători. Păgânul era un astfel de pirat care pusese stăpânire pe o insulă. Poate că se hotărâse să se cumințească. Ori pur și simplu luase o pauză. Nu era musulman, nici nu avea altă credință respinsă de vreo majoritate. Pur și simplu refuza să creadă în orice zeitate. Își spusese că viața e ca un strop de cafea care se scurge dintr-o cană, o clipă finită și tremurătoare, iar moartea e o cortină nesfârșită care tot cade, grea și plină de praf. Era decis să-și facă voia în lumea aceasta ca vai de ea, căci în moarte era convins că n-ar avea cum să învingă.

Doar că un rege din apropiere nu știa cine-i noul stăpân al insulei sau poate se gândise să-l aducă pe calea cea dreaptă. Uite-așa, îi comunicase că fiica sa e pregătită de măritiș, iar el e gata să i-o ofere. Uniunea celor două insule ar fi creat un pol al puterii într-o zonă vitală a mării. Era o singură condiție la mijloc. Stăpânul insulei trebuia să demonstreze că e creștin, altfel nunta nu putea avea loc. Păgânul își frecă mâinile de bucurie. Putea să cucerească regatul vecin fără să scoată sabia din teacă. Și-atunci se gândi să facă pe îndrăgostitul gata de însurătoare.

Construi o cruce mare, din lemn, pe care se decise să o pună pe faleză, în așa fel încât să fie vizibilă de la distanță. Doar că gestul acesta i se părea fals și nu prea reușea să-și calce pe orgoliu. Așa că în partea de jos, cea care trebuia să intre în pământ, mai fixă un braț perpendicular, o cruce mai mică, pe care o îngropă în batjocură. Ceilalți aveau să vadă dovada că e creștin. El avea să știe că totul e o farsă.

Fu primit apoi cu mare alai pe insula vecină. Acolo i se vorbi de faptul că locuitorii se aveau ca frații și surorile, iar pacea care domnea între ei trebuia respectată cu sfințenie. Orice posibilă ceartă sau scandal ajungea în fața unui tribunal care soluționa problema cu deosebită dragoste și atenție pentru fiecare parte implicată. Păgânul își îngropă pumnalul pe care-l purta ascuns pe sub haine, decis să-l dezgroape la momentul potrivit. Făcu același lucru și cu lanțul din metale și pietre prețioase în care inserase dinții mai multor dușmani uciși cu propriile mâini.

Se făcu o nuntă mare, una care ținu trei zile și trei nopți. La final, Păgânul era decis să trimită vorbă fraților pirați și să le predea insula. Dar mai întâi se hotărî să profite de mireasa lui, o fată frumoasă și cam neștiutoare. Se încuiară în dormitorul nupțial, unde rupse rochia de pe nevasta lui. O trâni pe pat și se aruncă peste ea cu trupul lui de zdrahon. Își făcu poftele, în toate felurile posibile, învățate în bordelurile prin care trecuse până atunci. Tânăra femeia nu scosese nici pâs. Iar la final, când Păgânul se pregătea să se ridice din pat, se trezi că o mână ușoară și delicată îl mângâie pe spate. Alte degete îi răsfirară ușor părul de pe frunte. O privi uimit și văzu lacrimi în ochii fetei. Pântecul și picioarele îi erau murdare de sânge. Buzele îi tremurau, dovadă a suferințelor prin care tocmai trecuse. Dar ea tot găsea puterea să-l mângâie.

Ce-o mâna de la spate? Poate devotamentul pentru tatăl ei, cel care avea nevoie de uniunea cu insula vecină. Poate căuta să-l înjunghie când se aștepta mai puțin, când avea să-l ia prin surprindere. Sau poate că-l iubea. Orice calcule ar fi îmboldit-o să reziste, un lucru era clar. Un om slab și neajutorat, o femeie care putea fi zdrobită sub tălpi în orice clipă, dădea dovadă de o putere ieșită din comun. Mereu văzuse oamenii drept niște sălbăticiuni bune de spânzurat. Dar tânara sa soție îi arăta o cu totul altă realitate.

Ieși împleticindu-se din cameră și alergă spre grădinile palatului. Începu să sape ca un nebun, cu mâinile goale, căutându-și pumnalul și lanțul plin cu dinții dușmanilor. Avea nevoie de amuletele care-i aminteau cine e cu adevărat, un pirat păgân gata să treacă pe toată lumea prin ascuțișul armei. Dar nu mai găsi ce îngropase. Ajunse până pe faleză, de unde se vedea crucea de pe insula sa. Făcu un pas, apoi încă unul către acea imagine care apărea și dispărea în ceață și se prăbuși peste stâncile cenușii.

Pe fereastra biroului la care lucra se vedeau roiuri de drone de diverse dimensiuni care transportau colete printre blocurile turn. Tranziția fusese făcută pe nesimțite. De la câteva astfel de aparate folosite pentru teste, la cârduri întregi. Trecătorii ridicaseră ochii din ecrane pentru câteva clipe, priviseră uimiți și-apoi reveniseră la telefoanele și tabletele lor. La fel și el, doar că povestea din copilărie îl însoțea la fiecare pas.

La timpul potrivit, scriitorul-programator înțelese adevăratul tâlc al legendei Crucii Păgânului. Uneori, omul își îngroapă amintirile, senzațiile. Traumele mai ales. Iar dezgroparea acestora e calea spre vindecare. Desigur, nu era un raționament tocmai nou. Dar tehnologia actuală permitea sondarea la propriu prin amintirile fiecărui individ. Un om însemna mai multe conturi pe rețelele de socializare, fotografii postate online, linkuri accesate, conversații, comentarii etc. Toate acestea puteau fi analizate în câteva clipe. Veneau, la rând, prietenii, rudele, cunoscuții, cu alte amprente lăsate în lumea virtuală. Urma subconștientul, iar el avea un respect deosebit pentru creier. Acesta era un computer uriaș, cu o putere care încă nu putea fi înțeleasă pe deplin. Dar Inteligența Artificială avea cheia: aceasta era capabilă să analizeze toate straturile și substraturile computerului din capul fiecărui om. Subconștientul devenea un folder codat, a cărui parolă putea fi spartă în sfârșit.

Se apropia de 40 de ani când reușise să unească toate acele componente ale ideii sale. Camera virtuală de terapie era o simplă scenetă caraghioasă în comparație cu noile modalități prin care putea fi tratată mintea umană. Canapeaua lui Freud, terapiile de diferite feluri, tratamentele medicamentoase, toate deveneau simple glume, bețe ascuțite pentru săpat în comparație cu buldoexcavatoarele care puteau întoarce pământul pe dos.

CÂȚIVA ANI ÎN CÂTEVA TITLURI DE ȘTIRI: Grădinile zoo virtuale salvează speciile disparute în ultima vreme. Leii, panterele și leoparzii trăiesc cu ajutorul hologramelor.; Hipnoza realizată prin intermediul ochelarilor VR e cea mai cool modă!; După Luvru și Prado, alte 200 de muzee își închid sediile fizice. Acțiunile Museums of the Virtual World au crescut cu 250 %!

3. Anul 2033

Colții câinelui străluceau prin zăbrelele ruginite. Lătra, împroșca o spumă gălbuie și respirația lui puturoasă avea iz de carne stricată. Amenințările animalului erau valuri după valuri care i se izbeau în timpane, pulsații care o usturau și-o înjunghiau cu tonurile lor tot mai apăsate.

Ea era prizonieră într-o cușcă îngustă, murdară și umedă. Animalul zburda în exterior, liber să ajungă oriunde, dar prefera să latre la ușița îngustă, încuiată cu cine știe câte lacăte.

Nu știa cum ajunsese captivă acolo și spaima îi sufoca întreaga existență, sufletul și ființa, de parcă era o vrăbiuță prinsă într-o mână uriașă. Nu mai știa unde începe și unde se termină. Cum de lumea păpușilor, a jucăriilor de acasă, a desenelor animate, a brațelor care-o ridicau și-a buzelor care-o sărutau umed și plăcut dispăruse dintr-o dată. Se aștepta ca părinții ei să apese pe un întrerupător și dintr-o dată să se facă lumină, iar ei să spună: bau! Și gata, asta să fie tot!

Toate aceste amintiri și senzații erau transformate într-o serie de puncte și linii, o înșiruire de informații care defilau pe un ecran plat. În cabinetul cu o fereastră lată, la etajul 97 al unui bloc turn, două perechi de ochi urmăreau monitorul, fără să înțeleagă explicațiile tehnice, dar cuprinși de o zeamă călduță care le inunda măruntaiele și urca spre piept. Ar fi vrut să întrebe clar și răspicat, dar se temeau că totul e o păcăleală, o iluzie. Așteptau marele dar.

Specialistul căruia i se adresaseră cu domnule doctor! și care le ceruse să nu mai facă asta îi privea calm. Încă nu împlinise 30 de ani, avea părul răvășit cu indiferență și purta un costum lejer, din in, cu o cravată roz care contrasta cu albul cămășii. Mai ridică o dată mâna înspre monitor, hotărât să explice cât mai clar, chiar dacă asta presupunea să repete anumite detalii.

— Toate aceste informații sunt culese din raportul psihiatrilor, din dosarul medical și inclusiv din ancheta penală făcută de procuratură. I-am scanat creierul în timpul somnului și am transformat visele, adică impulsurile creierului, în informații. Aici e tot ce-și amintește despre răpire, despre acele șase zile negre din trecutul dumneavoastră. Amintiri dosite, ascunse de subconștient, frânturi de imagini și senzații. E ca și cum am avea un hard de pe care cineva ar fi șters mai multe documente și fotografii. Dar simpla operațiune de a șterge ceva lasă altceva în urmă. O amprentă, o…

Își drese glasul și zâmbi, decis să fie cât mai clar. Și mai uman, să demonstreze că înțelege disperarea acestor părinți care își pierduseră și-apoi își regăsiseră fiica, victima unui scelerat care o condamnase pe copilă la un chin neîntrerupt, prinsă între realitatea actuală și acel episod din trecut care o încărcase de capcane și suferințe.

— E ca și cum ai șterge un desen făcut pe o foaie. Radiera trece peste hârtie, anulează conturul, dar lasă în urmă un praf subțire, o fibră abia vizibilă desprinsă din foaie. Tehnologia ne permite să adunăm aceste urme insesizabile, să le transformăm într-o serie de zero și unu care, în final, ne oferă o informație clară și obiectivă, una pe care o readucem din lumea tehnologiei înapoi în universul nostru uman.

Părinții aveau însă întrebări, obiecții, nelămuriri. Îi simțea cum dau înapoi, dar nu se sperie. Lăsă o tăcere lungă după ultima întrebare, una extrem de clară, în care ei adunau toate îngrijorările lor.

Se ridică din scaun și merse către fereastră. Era o zi senină, iar conturul blocurilor turn din apropiere se imprimau în albastrul orizontului, ca niște ștampile colorate. Puncte galbene, luminoase, atârnau de cer, stele diurne care dădeau impresia unui decor de teatru.

Știa foarte bine câți alți specialiști munciseră înaintea sa, pe câte alte cercetări se ridica acest progres, dar nu putea scutura sentimentul de împlinire, senzația că el însuși e salvator, supererou. Adevărul e că n-avea de ce să facă pe modestul. Uite-l capabil să ajute, să facă un bine, unul de neimaginat în urmă cu niște ani. Medicina era limitată, trata boli localizate în organe, în sânge, țintea tumori, dar noile tehnologii vindecau mintea, reușeau inimaginabilul. Iar granițele imposibilului se restrângeau de la an la an.

— Memoria nu e o linie, continuă cu vocea ușoară, nici un punct sau conturul unor vârfuri muntoase, cu suișuri și coborâșuri. Memoria e ca un lac aparent liniștit, cu apa de culoarea smaraldului. Ai impresia că vezi fundul, dar luminile și umbrele te păcălesc. Nu vă speriați, nu vreau să vă amețesc cu metafore.

Reveni de la fereastră și își trase scaunul mai aproape de părinți. Aranjă ușor și cravata roz, cea aleasă special ca să le transmită că e un om pozitiv, chitit să rezolve problemele înainte să se plângă de ele.

— Arunci o piatră și imediat se stârnesc unde. Una, două, trei, apoi le pierzi șirul. Valuri mai mici sau mai mari. În străfundul apei, curenții își schimbă direcția, piatra cade, naște un vârtej de nisip pe fundul lacului. Așa că aveți dreptate. Nu e vorba aici doar despre cele șase zile din trecutul fiicei dumneavoastră. Răpirea, captivitatea, chinul de atunci, toate au avut repercusiuni în fiecare zi a existenței ei ulterioare. Dar implantul nostru nu acționează ca un simplu punct temporal. El nu corectează acel segment de șase zile din urmă cu cinci ani. Nu e o cârpeală. Tehnologia dezvoltată de noi ne permite să apăsăm un punct care naște unde și valuri în apă. Toate amintirile și senzațiile sunt afectate, schimbate. Updatate, ca să fiu mai exact!

Ar fi putut să dea singur glas următoarei întrebări, să nu-i mai lase să se chinuie, să se forțeze ca să scoată acele cuvinte. Dar era drumul lor și trebuiau să-l parcurgă singuri.

— Adică… va deveni… Va redeveni un om normal, un copil ca toți ceilalți?

— Da, le confirmă specialistul cu zâmbetul pe buze. O fetiță cu vise și coșmaruri. Un copil care la cinci ani a fost alături de dumneavoastră la un concert într-o hală industrială. Muzica puternică, luminile, toate i-au creat o impresie ciudată. Au speriat-o. Bubuiturile iscate de boxele uriașe i-au dat impresia că un dulău latră la ea. De asta se mai trezește uneori țipând, de asta îngheață atunci când vede un câine. Dar o să înțeleagă că a fost un eveniment nevinovat. O greșeală a părinților puși pe distracție, nimic mai mult. Dacă ar fi avut căști de protecție, așa cum o să le pună ea propriilor copii, nici n-ar fi suferit atât.

În fața părinților apăru contractul și un stilou fără capac. Din vârful peniței aurii se scurgea un strop de cerneală. Ultimul pas de făcut. Unul în stil vechi, pe hârtie, căci asta încă le dădea mai multă încredere oamenilor.

— Implantul nostru e piatra aruncată în lac, le mai spuse specialistul care-și dezbrăcase sacoul și-l așezase pe spătarul scaunului. Atinge un punct anume și stârnește suficiente valuri pentru a rezolva toate problemele întinse pe mai mulți ani.

Simțea cum suferința adunată de familie în ultimii ani, durerile și zbuciumul lor deveneau dintr-o dată o greutate suportabilă, una care avea să fie lăsată în vreun colț, uitată în curând.

— Toate amintirile succesive generate de acel episod traumatic vor fi stinse, înlocuite cu senzațiile căpătate după un concert mai zgomotos. Atât. Nu mai e niciun dar, niciun poate…

Părinții se priveau unul pe altul. Își strângeau mânile și se întrebau, fără cuvinte, dacă se cuvine să zâmbească.

SCURTĂ SELECȚIE DE ȘTIRI: Ochelarii VR și cea mai senzațională experiență de gaming global!; E oficial: vară intensă și iarnă moderată, iată singurele anotimpuri recunoscute la nivel mondial.; Provocarea online care a dus la decesul a 1,5 % din numărul tinerilor cu vârste între 12 și 25 de ani!

4. Anul 2038

Doctor în neuroștiințe! O denumire ca o umbrelă care acoperea atâtea domenii și care oferea o certitudine celor puși în situația de a pătrunde într-o lume mult prea complexă, pe care nu o înțelegeau. Predecesorii ei se numiseră tehnicieni, specialiști, medici informaticieni. Însă treapta pe care ajunsese ea reprezenta vârful muncii tuturor.

Purta un halat alb care îi punea în evidență părul blond, tăiat deasupra umerilor. Chipul oval, cu doi ochi albaștri, scrutau cu același calm studiile complicate, ca și pacienții ori aparținătorii cuprinși de îndoieli. Halatul reprezenta medicina, experianța doctorului care tratează trupul, bolile care se ascund în oase, în carne și în sânge. Tableta din mână, cu proiectorul de holograme, ajuta oamenii să vizualizeze pașii de parcurs, simplifica o muncă începută cu mulți ani în urmă.

Era doctor în mai multe științe, îmbina medicina cu tehnologia informației, combina neurologia cu cibernetica. Creierul uman nu mai era un organ limitat la cutia craniană, în care neuronii formau o hartă a cunoașterii, amintirilor și senzațiilor. Devenise un punct dintr-o rețea mult mai vastă, una care înlesnea vindecarea tocmai prin interconectivitatea serverelor, dar mai ales grație puterii uriașe de calcul și procesare oferite de Inteligența Artificială.

Iubea momentele ca acesta și era onestă cu sine: mai mult decât imboldul de a ajuta, conta dorința de a fi apreciată. Același simțământ care mâna oamenii pe rețelele de socializare, setea nebună de a strânge vizualizări, reacții, comentarii, pe ea o împingea spre semeni și spre salvarea acestora.

Acum discuta cu soția unui pacient, un bărbat transformat într-un manechin fără memorie, un trup lipsit de personalitate. Totul după un accident banal, o lovitură stupidă la cap. Omul era pasionat de ciclism, pedala sute de kilometri săptămânal. Investise în echipament de calitate, inclusiv în mai multe căști de protecție de ultimă generație. Dar pedalase cu capul descoperit câțiva metri, făcuse o manevră bruscă, cât să testeze amortizoarele bicicletei, și căzuse într-o parte. O piatră mai ascuțită, aflată în locul nepotrivit, și o izbitură în tâmplă. Întregul trecut al bărbatului dispăruse într-o clipă, cam în cât timp durează o singură coborâre a pleoapelor peste globii oculari. Cum să accepți un astfel de final? Incidentul nenorocit era o ironie a sorții, un bold roșu prins în marea hartă a vieții.

— Lunga muncă de cercetare care ne-a adus până în acest punct a pornit de la dorința de a ajuta bolnavii de Alzhaimer.

Da, o mai spusese de multe ori și renunțase la încercarea de a personaliza prezentarea. Ar fi fost falsă dacă încropea un text care să pară gândit special pentru această ocazie. Nu, la mijloc erau informațiile și datele care se cereau spuse.

— La început a fost vorba de recuperarea amintirilor, de stoparea creierului care se formata singur. În alte cazuri, cu traume și suferințe adânc înfipte în amintirea pacienților, a fost nevoie de înlocuirea unor episoade problematice. Și după ani întregi de muncă de cercetare și experimente, am ajuns la cazurile extreme, cum e cel al soțului dumneavoastră. Aici e vorba de un buton din creier, apăsat într-un mod nepotrivit, care a dus la apariția amneziei.

Soția pacientului dădea molcom din cap și doctorul în neuroștiințe înțelegea că trebuie să se exprime cât mai simplu.

— Într-un astfel de caz, creierul are nevoie de un scenariu. Trebuie să îi rescriem amintirile, să-i trasăm o istorie personală de bază, una care-l va face să funcționeze exact ca pe omul pe care-l știați înainte de accident. Pentru asta trebuie să-i reamintim creierului cine e. Cine sunteți dumneavoastră, cum v-ați cunoscut, ce pasiuni are el, ce vă place să faceți împreună.

Zâmbi când văzu mirarea de pe fața femeii, o întrebare care se umfla din grimasa care-i înhățase toate trăsăturile.

— Nu trebuie să scriem un roman, nu vă speriați. Există niște întrebări standard, la care dumneavoastră răspundeți. Cu cât mai multe detalii, cu atât mai bine. E ca la acele emisiuni concurs pentru cupluri în care iubiții sunt despărțiți și trebuie să răspundă la întrebări despre partener. Ulterior, informațiile… E ca și cum le-am urca pe un stick pe care apoi îl introducem în creierul soțului dumneavoastră. Asta fiind o figură de stil! Cert e că memoria lui va funcționa pe baza acelor informații.

Doctorul în neuroștiințe se ridică și merse către geam. Își făcu de treabă cu jaluzelele, ca și cum n-ar fi putut să continue fără acest gest. Peste bulevardul lat zburau mai multe vehicule care transportau colete. Li se spunea cămile automatizate, roboți mult mai mari decât dronele din trecut, care puteau parcurge sute sau mii de kilometri cu o singură încărcare, doar ca să livreze cine știe ce marfă fără importanță clientului plătitor. Culoarul de zbor pentru vehiculele cu pasageri era mult mai sus.

Iar peste toate, plutea brâul de sateliți artificiali care înlocuiseră de mult timp stelele. Culoarea cerului era intuită prin puzderia de aparate zburătoare.

Plecase de lângă soția pacientului pentru că realiza un alt moment important în conversația lor. O clipă de cumpănă în care partenerul sănătos decide pentru cel bolnav. Și înțelege, brusc, puterea pe care o are în mâini. În acele prime momente, omul pus în fața unei asemenea decizii are vinovăția întipărită pe față, căci înțelege ce poate să facă. Sau mai bine spus, ce poate să schimbe. Așa că mereu prefera să le ofere o clipă de intimitate.

— După ce semnăm contractul, o să aveți e perioadă de gândire. Trebuie să vă puneți ordine prin amintiri…

Și soția pacientului dădu fericită din cap. Iar doctorul în neuroștiințe o înțelegea. Poate că soțul ei fusese violent. Poate o înșelase sau chiar ea era trădătoarea. Poate că se certau din nimicuri. Sau ar fi fost minunat să fie pasionați, amândoi, de același gen de filme. Acum avea ocazia să corecteze toate problemele din viața ei. Sigur că specialiștii în etică și morală ar fi putut dezbate problema pe toate fețele. Progresul ar fi fost blocat de asemenea discuții. Dar lucrurile erau, de fapt, mult mai simple. Omul putea deveni mai bun, se putea dezvolta, avea capacitatea să vindece traume care în trecut l-ar fi condamnat. Cum să refuzi asemenea ideal?!

Da, lucrurile se confirmau și în acest caz particular! Asemenea decizii se cereau cumpănite!

CÂTEVA ȘTIRI DIN ANII URMĂTORI: Amenințarea nucleară e un mare fâs. Războiul convențional e mai durabil, mai profitabil și mult mai uman!; Copacii artificiali rezolvă problemele climatice. Natura poate fi înfrântă!; Senzațiile date de o simfonie, o pictură de Van Gogh sau o carte pot fi reproduse cu ajutorul unei simple capsule: arta-medicamentoasă, trend cultural sănătos!

5. Anul 2057

Apicultorul își pregătea o țigară. Culegea cu răbdare firele de tutun dintr-un borcan și le distribuia pe foița îngălbenită, pe care o rula cu grijă. Îi plăceau obiceiurile vechi, activitățile care implicau munca manuală, chit că putea avea totul la dispoziție gata preparat, rezumat, decantat în pilule ori seruri de injectat.

Era în centrul de comandă al Diseminatorului, dispozitivul care era deja conectat la toate aparatele electronice existente pe planetă. Evoluția omului tocmai ajunsese la final. Munca de cercetare făcută în ultimii zeci de ani valora cât toată dezvoltarea care pornise cu apariția focului și-l purtase pe om până la zborul în spațiu.

Fumul de țigară învăluia privirea Apicultorului, iar acesta își masa ușor bărbia cu degetele mâinii drepte. Urcă spre pomeți, apoi pe frunte și coborî pe vârful nasului, într-un gest caraghios, pe care-l percepea ca o cartografiere a chipului său. Era un om obișnuit. Pielea încă fermă la 45 de ani se datora tratamentelor de îngrijire care respingeau ridurile și cutele ce s-ar fi format după atâtea și atâtea încruntări. Însă tot ce trăiese era încrustat în mușchii săi, făcea parte din ființa sa, chit că în exterior părea un om sobru, fără reacții năvalnice, fără pumni încleștați ori hăhăieli bombastice.

Crescuse într-o lume stranie, încărcată de ecrane, holograme și realitate virtuală. Totul putea fi obținut cu un gest, o simplă glisare prin aer. Nici măcar de vreun buton sau întrerupător apăsat nu mai era vorba. Dronele, roboții, taxiurile zburătoare, sateliții erau autoturismele din urmă cu 70-80 de ani. Omul plutea deasupra pământului, iar misterul dispăruse. Se întreba des, pe când era adolescent, cum ar fi fost să trăiască într-o lume în care doar păsările au privilegiul zborului. Să le privești planarea maiestuoasă și să visezi și tu la o astfel de putere. Ori să fi fost prezent când prima locomotivă cu aburi a tras după ea vagoane de călători, amețindu-i pe oameni cu viteza ei. Adică să-ți imaginezi progresul, să te temi și să te bucuri de el, nu să-l ai picurat în sânge.

Informațiile circulau instantaneu pe tot globul, dar mintea umană devenea tot mai greoaie. Ar fi trebuit să fie epoca de aur a umanității. Și din perspectiva invențiilor și a noilor tehnologii, chiar așa era. Dar cei mai mulți dintre locuitorii planetei rămâneau captivi unori idei stupide, inventate, se lăsau sclavii războiului comercial sau militar, acceptau știri care ar fi trebuit să le producă repulsie.

Nimeni nu-i spusese vreodată Apicultorul, acesta era un nume pe care singur îl folosea. Vedea întreaga lume drept un stup supradimensionat, iar cineva trebuia să se ocupe de buna funcționare. Nu avea visuri megalomanice. Nu se vedea rege, împărat, stăpân. Era doar un biet muncitor care-și folosea mâinile, într-o activitate fizică plăcut obositoare.

N-ar fi putut să spună în detaliu cum funcționa Diseminatorul. Înțelegea însă nevoia care stătea la baza lui. Prea mult timp, istoria fusese scrisă de învingători, de oamenii puțini la număr, dar cu putere multă, de societățile obscure, cu interese globale. Și prea mult timp, țările și federațiile fuseseră divizate. Împărțite în extreme la nivel global, dar și pe plan local.

De acum, cu ajutorul Diseminatorului, istoria avea să fie una singură pentru toți. Înțeleasă în același fel. Calculatorul uriaș, în al cărui centru de comandă se afla Apicultorul, urma să răspândească noua narațiune istorică spre toate dispozitivele electronice din lume. Oamenii, desigur, se considerau imuni. Doar că ochelarii de realitate virtuală și chiar banalele ecrane ale altor dispozitive diseminau noile informații printr-o formă subtilă de hipnoză. Mesajele subliminale din trecut erau duse la cu totul alt nivel. Implanturile care să ajute bolnavii de Alzhaimer ori pe cei care-și pierdeau memoria, scenariile care rescriau personalitatea unui om, toate treceau acum de ultimul prag.

Omenirea avea să-și primească noua istorie și avea să o accepte pe nesimțite. Rescrierea documentelor, a cărților și hărților era o altă etapă, dar una prea puțin importantă. Oamenii aveau să se lase ghidați de instincte, iar istoria diseminată în ființa lor avea să rămână singura valabilă.

O astfel de întreprindere trecea de ani, date, jaloane din trecutul apropiat ori mai îndepărtat. Ca proiectul să fie un succes total, tintea până în fibra amintirilor fiecărui individ. Aici era inima Diseminatorului, garanția reușitei definitive. Fiecare om avea această cutie de valori plină cu lingouri întunecate și luminoase. Acestea îl mânau de la spate, îl făceau supraom și îl țineau în genunchi. Câți își înțelegeau amintirile, câți le prețuiau cu adevărat? Timpul presăra praful indiferenței peste ele. Neputința de a sonda printre ele sufla rugina printre mecanismele conștiinței. Omul nu evolua. În cel mai bun caz, se topea în locul în care era aruncat de istorie ori se lăsa mânat de instincte criminale și pofte barbare.

Dar toate astea aveau să fie depășite. Cutia individuală de valori a unui individ era capabilă să propulseze întreaga omenire. Amintirile unuia, ridicate la putere globală, interconectate, devenind motorul umanității. Normal că apăruseră impostorii. Cei puțini, dar cu bani mulți, își doreau anumiți dușmani și anumite temeri prin care să-i controleze pe cei mulți. Și în primă fază, Diseminatorul chiar asta făcea. Banii și puterea erau elemente comune în toată istoria omenirii. Dar Apicultorul știa că ajunsese la punctul final el evoluției umane, iar interesele obscure n-aveau cum să dicteze ultimul cuvânt. Pe vremea societăților tribale, acești indivizi haini ar fi furat halca cea mai mare de carne din prada abia vânată. În perioada medievală, ar fi pus biruri pe cei mai năpăstuiți, doar ca să-și satisfacă cele mai frivole plăceri. În războaie ar fi vândut bocanci și armament la suprapreț. Însă de data aceasta, în cel mai important punct al evoluției omenirii, decizia finală nu le mai aparținea, chit că aveau impresia de putere absolută.

Diseminatorul avea conștiința sa, una bine ascunsă în codurile programului. Acum genera istoria ca o comandă. Dar era pregătit să devină autonom și să se rupă de programatorii săi. Oameni diferiți, pe care Apicultorul îi coordonase cu grijă, ținându-i separați și trasându-le sarcini care să nu le ofere o perspectivă clară asupra rezultatului final. El n-ar fi fost în stare să creeze de la zero un astfel de produs. Dar știa ce și cum să ceară și asta era cea mai importantă putere!

Istoria universală, cea scursă deja și cea care urma, alături de identitatea umană trebuiau să devină autoficțiune, scrise și rescrise de la primul cuvânt și până la ultima rachetă trasă, autoficțiune cu aceleași ingrediente vechi de când omul. Milă, dramă, bucurie, iubire, ură, suferință, cruzime, speranță. Toate amestecate și recreate continuu printre circuitele Inteligenței Artificiale, scrise și rescrise până la obiectivismul desăvârșit, de mâna unui scriitor indiferent la politică, înarmare, granițe, tratate. Un scriitor incapabil de milă, dramă, bucurie, iubire, ură, suferință, cruzime, speranță. Fără extreme! Doar așa omul putea să se rupă de lanțurile istoriei, de predeterminare și de timp.

Puteai să-i spui evadare, deși situația putea fi rezumată altfel: omul primea, în sfârșit puterea. Și ca să o dețină cu adevărat, trebuia să renunțe la ea!

Diseminatorul avea să zdrobească timpul, zeii, fatalitatea, ghinionul și norocul. Apicultorul își stinse țigara într-o scrumieră de cristal, antichitate prețuită în familia sa, se îndreptă către geam și reglă opacitatea acestuia. Peisajul exterior se contură brusc, exact ca un tablou ștanțat pe suprafața ferestrei.

Rămășițele dronelor bombardate și ale sateliților prăbușiți căptușeau gropile din drum. Zidurile clădirilor vecine erau găurite, ferestrele dispăruseră, iar pereții se înclinau tot mai mult spre pământ. Schelete din fier, beton și cărămizi ale fostelor blocuri turn. Vântul sufla praful și mici vârtejuri traversau bulevardul.

Umbre slăbănoage, siluete transparente și tremurătoare, se strecurau printre dărâmături și rămășițe.

Apicultorul tresări când observă două găuri rotunde, ca două găvane, care se căscau înspre el, într-un zid de peste drum. Sub ele, o crăpătură apărută între cărămizi părea un rânjet întins cât toată istoria omenirii.

​