Andrei Novac, 35. Povestea nespusă a unei revoluții, Vellant, 2024

Un manifest împotriva uitării

Catrinel POPA

Dincolo de virtuțile sale artistice incontestabile volumul lui Andrei Novac, 35 /Povestea nespusă a unei revoluții, reprezintă un manifest sui-generis, tulburător și imperativ totodată, împotriva uitării, sau – privind lucrurile de pe celălalt mal al râului Lethe – o pledoarie pentru aducere aminte.

La mai bine de trei decenii de la Revoluția din decembrie 1989 chiar mulți dintre cei care au trăit acele momente tind să le privească cu o rece detașare, ca și cum alții și nu ei, ar fi fost actori în cea mai tragică "povesteˮ din istoria noastră recentă. Cât despre cei mai tineri, nici nu încerc să fac exercițiul de imaginație riscant de a privi lucrurile din perspectiva lor…

Un lucru este cert: și pentru cei care au trăit Revoluția "în directˮ și pentru cei care află câte ceva despre ea din manualele de istorie (studiind-o, probabil, alături de revolta lui Tudor Vladimirescu și de Revoluția de la 1848 într-o singură lecție), lectura volumului 35 […] va izbuti să recupereze – la distanță de mai bine de treizeci și cinci de ani de la evenimente – măcar un strop din imensa emoție colectivă care s-a revărsat atunci.

Două sunt referințele intertextuale care mi-au venit instantaneu în minte când am parcurs acest volum tulburător: în primă instanță m-am gândit la Antologia orășelului Spoon River de Edgar Lee Masters, iar mai apoi la legenda Mankurtului din răvășitorul roman al lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul . Ambele sunt, în esență, pledoarii pentru conservarea memoriei vii, dar ultima se apropie mai mult – poate pentru că vine din partea unui scriitor din Est – de miza volumului de versuri al lui Andrei Novac: lupta împotriva mankurtizării (adică a ștergerii memoriei) nu trebuie să înceteze niciodată, dincolo de mode și timp, de crize politice și de complexe socio-culturale. Altminteri riscăm să pierdem – o dată cu reperele identitare – cam tot ceea ce ține de umanitatea noastră.

Poeme de departe – 35, de Andrei Novac

Sorin IAGĂRU-DINA

Poeziile lui Andrei Novac din volumul 35 par să vină de dincolo de moarte, scrisori din celălalt tărâm ce respiră, toate, un aer trist și proaspăt deopotrivă al începutului de lume, al liniștii de după cataclism. Versurile par o moștenire, un mesaj testamentar și tocmai de aceea sunt și atât de răscolitoare, pentru că sunt și senine, și tragice, iar această seninătate a lor se grefează nu doar pe suferință, ci și (sau poate mai ales) pe neființă. Sentimentul că cineva, dintr-o dimensiune a cărei existență o simți, deși nu o cunoști, îți vorbește ca și cum te-ar îmbărbăta, este foarte puternic și emoționant: ,,o să fie un capăt/ o lume din care să ne trăim așteptările (...) soarele răsare din mâinile celor mai frumoși copii/ fericirea așteaptă să muști din ea ca dintr-un măr copt (...)ˮ (35). Chiar și poemele care exprimă entuziasmul momentului au aceeași forță spectrală, ca un instantaneu care surprinde o secvență dintr-o mișcare frântă, o mobilizare a întregii ființe în numele unui vis la care nu s-a mai ajuns niciodată: ,,tu poți să iubești/ învelit în propriile tale sensibilități/ să fugim împreună/ desculți și cu palmele înfășurate/ în spaimele celorlalți [...] NIMIC nu se TERMINĂ aici/LUPTĂ!ˮ

Andrei Novac scrie, în această carte închinată celor dispăruți în zilele Revoluției din 1989, poezie incisivă ca o mustrare și totuși calmă ca un dangăt de clopot. Versurile nu rămân, nici pe de parte, cronica unui moment istoric, fiindcă autorul are abilitatea de a transcrie poetic temperatura înaltă a fenomenului social, în imagini dense care împletesc concretul spațiului cu abstractul sentimentelor: ,,viața cu un puls multicolor/ totul se rotește în jurul nostru/ piețele pline de oameni descompun lumea/ de la originile ei și până aziˮ (03) Întregul volum este învăluit într-o notă de inocență. Privirea e îndreptată către viitor, niciodată retrospectivă, fiindcă tinerețea are candoarea și curajul luptei pentru ideal, fără nicio urmă de blazare, de nesiguranță sau de calcul meschin. Nu întâmplător foarte multe verbe sunt la viitor: ,,acum mergem prin libertate/ o să creștem copii/ o să avem copii [...] România este o livadă cu cireși înfloriți/ un oraș în care după ploaie/ primăvara se scutură florile de magnolie/ ochii ei sunt cea mai frumoasă realitate/ mâinile noastre dau vieții certitudinea că se poate.ˮ Revoluția încetează să mai fie un concept rece, un fenomen social-istoric. Ea devine profund umană, refractată în conștiința unor tineri și a unor copii care o trăiesc ca parte din povestea propriei vieți și a propriei lumi: ,,soarele încordat peste frig/ din sufletele noastre de copii/ curțile interioare ale casei de la țară/ lumea în care trăim doar noi./ JOS CONDUCĂTORUL IUBIT!ˮ.

Cea mai tulburătoare este, poate, această senzație de cer nou și de pământ nou, această stare de limpezire plătită scump. 35, ineditul volum al poetului Andrei Novac, în care chipurile celor trecuți în neființă preced fiecare text, sporind impresia unui caleidoscop al destinelor înghețate de privirea Meduzei cu chip de glonț, este și un imn al tinereții, al încrederii în posibil și în viitor, fiindcă singurul lucru mai puternic și mai durabil decât moartea rămâne idealul.

Libertatea

Petre NECHITA

Îmi este rușine să-mi dau cu părerea despre versuri. Poezia implică o anumită sensibilitate, una pe care nu o am. Așa că n-am scris versuri. Chiar și lectura poeziei presupune o implicare profundă, o anumită stare care îmi lipsește uneori. Și-atunci, cum de scriu, totuși, rândurile astea? Păi, cred că "35" nu e un volum de poezie. Îl văd mai degrabă drept o carte de istorie, îl citesc ca pe un roman și abia apoi ca pe o culegere de versuri.

Uităm deseori că libertatea (de a avea opinii diferite, de a critica, de a înjura, de a fi tâmpiți pe rețelele de socializare, de a crede că vaccinul te omoară și că libertatea nu există, de a scrie orice vrei, de a citi orice și mai ales de a avea acces la orice carte) a fost plătită cu SÂNGE. Volumul "35" ne spune asta, ne reamintește asta într-un mod direct, dur, cutremurător. LIBERTATEA e banală, nu ne gândim la ea, o trăim doar. O respirăm, fără s-o conștientizăm. Cine se gândește la cum îi bate inima în piept?! Însă pentru această libertate există oameni care au plătit prețul suprem. Există, sunt, pentru că ei trebuie să rămână, mereu, la timpul prezent. Să spui toate astea prin intermediul poeziei mi se pare un gest de curaj, o aducere a poeziei mai aproape de cititori, de societate, de prezent. Și de ADEVĂR!

Povestea nespusă a unei revoluții

Marius NICA

În fiecare decembrie obișnuiesc să deschid un album foto cu imagini din timpul Revoluției. Să nu uit... să îmi aduc aminte... De anul acesta cu siguranță voi citi și poemele lui Andrei Novac din volumul 35 / povestea nespusă a unei revoluții. Am crezut că nimic nu mă mai poate surprinde în poezie, însă versurile acestea m-au cuprins ca o gheară ce m-a tras înspre mirosul de sânge proaspăt și pământ reavăn de cimitir. Și, mai ales, înspre mirosul de libertate și sentimentul crunt de suferință. Dreptatea devine un concept insignifiant în fața dramei umane, iar Andrei Novac îți readuce în memorie sentimentul neputinței în fața morții ce devine cu atât mai dureros cu cât nu poate fi argumentat. Ca o lamă de bisturiu sunt versurile sale ce desfac răni pe care le credeam vindecate. Sau cel puțin uitate. Nu este o carte de versuri. Este o privire crudă în interiorul ființei umane pierdută între adevăr și neputință.

Fericiții

Adrian Florin DUȚĂ

Primul astfel de moment care mi-a atras atenția citind volumul este pagina dedicată Ruxandrei Marcu, unde înțeleg pasiunea autorului pentru cuvântul "cotidian". Tânăra, una dintre primele victime care mor la București, este descrisă într-o ipostază cât se poate de obișnuită, urmată brusc de raportul medico-legal cât se poate de rece referitor la sfârșitul ei tragic. Poezia care îi este dedicată, a patra din întregul volum, este poate cea mai reușită și mai puternică. Se termină simplu: "oamenii iubesc și mor fericiți".

35 de persoane nu și-au primit încă dreptatea

Teodora BĂLAN

Cartea lui Andrei Novac (35. Povestea nespusă a unei revoluții, 2024) este mai mult decât un volum de poezii. Prin dialogul dintre poezii, imaginii și povestirile sub forma unor rapoarte ce reconstituie decesele a 35 de persoane, cartea lui Novac este un memoriu al persoanelor pe care le-am pierdut în timpul (și din cauza) Revoluției de la 1989.

Volumul este construit din 35 de poezii și din reconstituirile deceselor a 35 de persoane (din cele peste 1000 de victime ale Revoluției), cu nume și prenume și de diferite vârste și categorii: de la adolescenți, copii, mame și tați, muncitori, actori sau poeți, la bebeluși care abia au împlinit o lună de viață. 35 de decese dureroase, aproape uitate de memoria colectivă și de cei care au afișat indiferență față de viețile pierdute și față de dreptate. Vinovații nu au fost pedepsiți, criminalii și-au continuat viața: "copiii mor în paturile lor împușcați/ viața merge mai departe pentru criminali/ marile străzi luminate de sărbători/ toate strecurate prin uitare/ călăii țintesc libertatea și o împușcă"). Iar victimele au fost uitate sub numele de "eroi martiri", titlu menit să consoleze familiile îndurerate.

Povestea nespusă a unei revoluții este o carte ce dă voce celor ce au strigat "Libertate!" în toată țara. Este un moment de reculegere pentru cei care n-au apucat să vadă libertatea pe care și-au dorit-o, pentru cei care au murit din cauza haosului, dar mai ales din cauza ordinelor date din vanitate. Este, în egală măsură, o carte care vrea să ne amintească de prețul pe care l-am plătit pentru libertate și să nu uităm cine a plătit, de fapt, acest preț și cine nu a plătit pentru viețile luate în 1989.

Novac metaforizează frica

Geo MOISI

În cartierul timișorean în care am crescut se află un bloc al cărui zid m-a fascinat mereu. Când am aflat despre Revoluția din 1989, m-am dus instinctiv la acel zid și m-am întrebat dacă găurile din el, perfect rotunde, împrăștiate, prea sus ca să-mi pot băga un deget în ele sunt urmele Revoluției care a trecut și prin cartierul meu. Știu că am întrebat dacă sunt găurile unor gloanțe, dar nu-mi mai amintesc răspunsul. Îmi amintesc doar că am vrut să cred că da. Era palpitant să pot vedea o frântură de istorie cu propriii ochi. Astăzi, e prea târziu să mai aflu. Blocul a fost reabilitat, găurile astupate, zidurile acoperite de polistiren și vopsea.

Volumul 35. Povestea nespusă a unei revoluții, de Andrei Novac este răscolitor și educativ. Poemele spun povestea a 35 de victime ale Revoluției din 1989, fiecare poem fiind prefațat de o scurtă biografie a victimei și a modului tragic în care a murit în confuza și înspăimântătoarea luptă fratricidă pentru libertate.

Probabil că depinde de lentila fiecăruia ce temă generală identifică în volumul 35. Povestea nespusă a unei revoluții. Pentru mine, tema principală este frica de libertate: "trăind în libertate viața își pierde inevitabil rostul" (35. Povestea nespusă a unei revoluții, Andrei Novac, ed. Vellant, București, 2024, p. 69).

De-a lungul celor 35 de poeme, Andrei Novac metaforizează frica acumulată în mai bine de 50 de ani de comunism stalinist: "comunismul a ucis și speranța/ ruinând ireparabil viitorul/ dreptatea nu poate să vindece/ copiii născuți în ură" (ibidem, p. 83) - explicație psihologică atât a criminalilor, incapabili să discearnă între ordinele de foc, utilitatea violenței și valoarea vieții, cât și a victimelor, înfricoșate de posibilitatea pierderii libertății care se prefața, dar și încurajate că frica poate fi învinsă: "piețele pline de oameni descompun lumea (…) / dictatorul nu mai este/ călăii lui ucid pâna și speranța" (ibidem, pp. 19-20).

Andrei Novac cântărește frica de și pentru libertate și-i dă adevărata dimensiune nu prin numărul victimelor care au murit pentru ori datorită acesteia, ci prin efortul depus în numele libertății: "pe scheletul fiecărui strigăt/ zac grămezi mari de gloanțe" (ibidem, p. 103).

În cel de-al 36- lea an de la Revoluție, victimele și familiile acestora rămân, în continuare, fără dreptate. Nu justiție, ci o simplă dreptate, o recunoaștere și o asumare a faptelor, căci tardivitatea pedepsei nu mai poate împlini unul dintre scopurile legii, și anume îndreptarea comportamentelor. Cu privire la aceasta, scriitorul Andrei Novac a găsit, cel puțin în interpretarea mea, metafora perfectă: "o bucată uriașă de hârtie șterge tot sângele" (ibidem, p. 111), ceea ce mă determină ca orice viitoare recitire a volumului 35. Povestea nespusă a unei revoluții să o închei cu acest vers.

Cartea-document a anului 2024

 George Motroc

În istoria literaturii române, de ieri și de azi, se pot identifica mai mulți scriitori, dar și cărți despre care poți spune fără prea mare teamă de a greși că ar fi meritat mai multă atenție atât din partea lumii literare, dar, în egală măsură, și a publicului. De ce nu s-au întîmplat lucrurile intr-o manieră fericită e o altă poveste cu prea mulți ,,de ce?, explicații și cauze nuanțate care cer acces la multe informații din ceea ce un critic literar precum Cornel Ungureanu numea atât de inspirat - ,,Istoria secretă a literaturii române", dar, aș adăuga, și despre mentalul colectiv sau preferințele literare mereu schimbătoare ale publicului contemporan.

Pentru anul 2024, o astfel de carte pe care am descoperit-o abia acum, printr-o întâmplare fericită, reprezintă, până și prin titlul ei, ,,35 – Povestea nespusă a unei Revoluții" un avertisment pentru cei care au uitat că au trecut 35 de ani de la Revoluția din 1989, dar și prin conținut, o formă de omagiu literar pentru 35 dintre acei eroi martirii care au murit în acele zile tulburi și pe care azi poetul Andrei Novac, prin cartea sa apărută la Editura Vellant, îi scoate dintr-o nedreaptă anonimitate și uitare... 

Cărți despre Revoluție, desigur, s-au tot scris, de la mai mult sau mai puțin documentate cărți de istorie până la romane mai mult sau mai puțin autobiografice, dar un astfel de proiect să-i spunem hibrid, în care se combină informații reale cu niște texte lirice rămâne unul rar, dacă nu cumva unic prin structură: 35 de fotografii ale unor martiri ai Revoluției, o concepție grafică semnată de Flavia Lupu, urmată fiecare de o scurtă descriere a contextului tragic prin care aceste persoane și-au pierdut viața, dar și de un omagiu poetic adus fiecăruia de Andrei Novac.

Prima ,,poveste" este una șocantă, iar ca să nu pară niște cuvinte politicoase aruncate la întâmplare, iată, fără alte inutile comentarii, contextul emoționant și tragic prin care un bebeluș a devenit cel mai tânăr dintre cei uciși la Revoluție: Andronic Vladimir Cătălin.

Este cel mai tânăr român care a murit în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Era născut pe data de 23 noiembrie 1989. Astfel că, în data de 23 decembrie 1989, acesta împlinise abia o lună de viață. Faptul că, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, pe lângă toate celelalte personae mature căzute victimă unor criminali, atât prin luarea deciziilor, cât și prin executarea lor, au murit și copii este cu adevărat îngrozitor.

Andronic Vladimir Cătălin a fost împușcat în cap, în timp ce dormea în pătuțul lui, într-o casă de pe strada Frumoasă din București.

Băiețelul a murit sub ochii părinților, după o oră și jumătate de agonie.

Trebuie să mărturisesc, fără vreo urmă de orgoliu literar și cu riscul de a fi etichetat în multe feluri, că rândurile de mai sus m-au făcut să-mi dea lacrimile... Abia după câteva minute de pauză, am reluat lectura și am citit și omagiul poetic pe care-l aduce unui bebeluș devenit print-o istorie nefastă un erou tragic; din motive de spațiu, iată partea de inceput a poemului:

,,copiii desenează cu sânge peste dalele de granit

cuvântul: Libertate

viața se oprește

dar lumea merge mai departe

fără să ai timp

înțelegi că luptele nu se termină niciodată"

Mesajul lui Andrei Novac este unul tulburător și rămâne de actualitate pentru fiecare dintre noi, cei care am urmat acelor timpuri și, probabil, nu am înțeles nici atunci, alții poate măcar acum, faptul că o revoluție, într-o formă sau alta, trebuie sa continue prin ,,lupte" spirituale interioare și individuale care să ducă, oricât ar suna de utopic, la o lume mai bună din toate punctele de vedere...

Dincolo de cazul emoționant de mai sus, trebuie să mai mărturisesc faptul că această carte nu este o lectură ușoară, de vacanță, ci am citit-o pe fragmente sau, ca să-l citesc tot pe Andrei Novac, cu ,,pauze de respirație" pentru că de prea multe ori dramatismul vieții și istoriei bate filmul și literatura... Totuși, nu va urma o trecere în revistă a celorlalte 34 de omagii poetice din motive de spațiu, dar și pentru a lăsa cititorul plăcerea sau, mai degrabă, trăirea integrală a emoțiilor prin lectură, completată de impact vizual...

Am lăsat spre final o ultimă speranță și paradoxul cel mai mare: Andrei Novac, autorul cărții, nu este un poet oarecare, ci, dimpotrivă, o spun chiar și cu riscul de a stârni (inutil) multe orgolii literare, acesta are mai multe premii la activ decât mulți dintre poeții români contemporani...! În ceea ce privește cartea sa, paradoxal, deși unică în felul său, nu a reușit să stârnească mari ecouri critice și cu atât mai puțin să primească un premiu important anul trecut sau acesta, dar am speranța că lucurile se vor îndrepta, chiar în acest an...

În loc de concluzii, mai adaug o altă speranță și anume îndrăznesc să sper că o astfel de carte va impune și o schimbare de paradigmă critică, prin inaugurarea unei categorii noi printre premiile literare anuale și anume cartea-document a anului; la această nouă categorie, primul câștigător nu poate fi altul decât volumul ,,35 – Povestea nespusă a unei Revoluții"...