O sonerie. Alteori o bătaie în ușă. O ușă deschisă prin care dă buzna ceva de mult uitat. Ceva ce ai vrut să uiți. Volumul aduce la un loc povești care se întrepătrund ca acuarelele, alcătuind un album al întâlnirilor neprevăzute, al pariurilor pierdute, al așteptărilor persistente, al aspirațiilor puse pe hold, al rezolvărilor improbabile. O casetă cu Scorpions, un reșou, o mașină de cusut Singer sunt triggere care declanșează desfășurările unor destine prea puțin spectaculoase, în care, tocmai de aceea, te regăsești până la recunoaștere.

IULIAN POPA s-a născut la Brăila în 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A debutat în volum cu Guadalajara (Humanitas, 2018). A publicat proză scurtă în antologiile de povestiri Kiwi 2021, Kiwi 2022 (Polirom, ed. Marius Chivu), în Cartea orașelor (Humanitas, ed. Andreea Răsuceanu), în revista Iocan, în Revista de povestiri și în Argos SF&F. A fost nominalizat la premiul "Iocan“ în 2019. Este câștigător al Bursei și Rezidenței Cărturești, ediția a treia, la secțiunea "Proză scurtă“.

FRAGMENT

Am căpătat caseta sâmbătă după‑amiază și am băgat‑o în buzunarul hainei, iar după o tură cu Dino în jurul blocului, am plecat la petrecere. Era la fel ca orice altă petrecere. Lumea îmbrăcată frumos, parfumuri amestecate și părinții gazdei, cât mai discreți, aproape invizibili. Bianca dansa lasciv, iar eu nu știam cum să mă apropii de ea. I‑am arătat caseta.

— Am adus‑o.

— Aproape că am uitat de ea, mi‑a urlat în ureche.

Muzica era tare și abia auzeam ce spune, dar îmi plăcea apropierea și parfumul ei. A dus caseta celui care se ocupa de muzică, explicându‑i ceva. Atmosfera devenise lipicioasă, iar cuplurile care dansaseră înainte se sărutau acum. Pe nisipul de la mare, eu am scris numele tău. În jur, fețe amuzate sau uimite de alegerea unei astfel de muzici la majoratul unui elev care se lăuda tuturor că ascultă muzică bună. Îmi simțeam transpirația pe spate și pe frunte. Dintr‑un colț, Bianca mă privea cu ură.

— Asta ai vrut, să mă faci de râs? m‑a întrebat ea după ce gazda se grăbise să schimbe caseta. Ia‑ți caseta și du‑te cu ea la chefurile de la tine din cartier.

Am plecat deși nimeni nu mă dăduse afară. Nu puteam suporta ura ei. Traian a fost uimit când m‑a văzut intrând în cameră la ora unu noaptea, dar nu m‑a întrebat nimic. Până a doua zi, mi‑a trecut și mie furia față de Lonea. Eram parteneri de afaceri și nu puteam lăsa micile capricii ale Biancăi să ne strice socotelile, într‑o vreme în care astfel de lucruri erau riscante. Confundase niște casete între ele. Aș fi putut asculta‑o la casetofonul lui Traian, dar nu mai avusesem timp.

La o săptămână după petrecerea ratată, într‑o duminică după‑amiază, ne‑am trezit cu Lonea și cu maică‑sa la ușă. Nu i‑am deschis eu, iar când am ajuns să văd cine urlă așa, spunea deja că i‑am stricat copilul și că l‑am învățat să joace barbut. Lonea se uita în pământ și nu m‑a privit nici măcar o secundă. Nici ai mei nu ziceau nimic. După ce femeia și‑a terminat energia, s‑a lăsat o liniște întreruptă doar de tusea lui Traian din dormitor.

— O să vorbim cu el, a zis tata și a închis ușa.

Nu mi‑au spus nimic. Nu am vorbit nimic toată ziua nici cu ei, nici cu Traian. A doua zi, după ce am venit de la ore, fotoliul‑pat nu mai era în camera mea.

— Traian a plecat, a fost tot ce am auzit de la ei.

Îmi căpătasem spațiul meu din nou, nu mă mai deranja nimeni noaptea, nu mai avea de ce să‑mi fie frică că Traian m‑ar fi înjunghiat în timp ce dormeam. Și‑a luat totul cu excepția ciocatelor care rămăseseră sub masă. Nu am insistat să obțin explicații.

Primele împușcături s‑au auzit seara târziu, pe 23. Focuri de mitralieră grea trase de armată împotriva unui inamic nevăzut, ascuns în blocuri, printre noi. Câteva zile mai târziu, intram în noul an și într‑o nouă societate. Am stat acasă de revelion. Mi‑aș fi dorit s‑o fi sunat pe Bianca la miezul nopții, să‑i fi urat la mulți ani. Nu mai vorbisem cu ea din seara cu petrecerea. Am format numărul, dar am închis de îndată ce a sunat prima oară. Amintirea privirii ei era prea puternică.

— Din cauza lui Traian, nu? m‑a întrebat tata.

Am ezitat mult până să‑l mint.

— Da.

A zâmbit ca atunci când bănuiala îi era confirmată. Mi‑aș fi cerut iertare lui Traian pentru ce fusese nevoit să suporte din cauza mea. Timp de câteva săptămâni după aceea, m‑am gândit la noaptea în care mințisem pentru a fi scutit de observații și certuri. Traian preluase toată aventura cu barbutul asupra lui. Mi‑era greu, totuși, să‑i întreb pe ai mei unde aș putea să‑l găsesc. Nici cu Lonea nu mai vorbisem prea des. Îl vedeam rar pe afară. La școală, lucrurile se schimbaseră, prioritățile erau altele.

În martie, am mers la Iași. Am ieșit penultimul, cel mai slab dintre cei patru care reprezentau Brăila. Fusese cineva mai fără chef decât mine, dar nu era o consolare prea bună. Când m‑am întors, i‑am găsit pe ai mei în sufragerie. Nu mă așteptaseră la gară. Taică‑miu m‑a preluat de la ușă.

— A murit Traian.

Am lăsat geanta jos și m‑am descălțat fără să‑mi dezleg șireturile. Primul gând a fost că l‑a omorât careva.

— Avea cancer la plămâni și acum, cu vremea asta rece, s‑a agravat. A murit acum două nopți, în somn. L‑a înmormântat azi‑dimineață, n‑aveam cum să‑ți zicem acolo unde erai.

M‑am uitat la semnul în forma de V din palmă. M‑am retras în cameră și am dormit până a doua zi.

Peste o săptămână, era majoratul Biancăi și jumătate din clasă avea să fie acolo. În sâmbăta petrecerii, într‑o pauză, a apărut în fața mea.

— Vii diseară, da?

Am alergat spre casă. Am scos ciocatele de sub masă și m‑am dus la ascunzătoarea lui Lonea.

— Ce faci, bă, ofticatule?

— De pariuri nu i‑ai zis lu’ mă‑ta, sper.

— Nimic. Le reluăm.

— Da, dar până atunci, îmi aduci caseta care trebuie. Ai o oră.

Am pornit pe străzi, cu Dino în fața noastră.