Roțile trenului se învârt cu repeziciune pe metalul înfierbântat al șinelor, scoțând din când în când mici scântei la curbele sau frânele mai strânse. Este drept, șinele nu mai fuseseră schimbate de vreo cincizeci de ani, însă aceasta nu este nicidecum o scuză pentru incapacitatea unei administrații de a adopta anumite măsuri. De altfel, ce este timpul aici, dacă nu o reflecție în miniatură a celuilalt timp, mai mare, mai precis, poate... Cu toate acestea, tu rămâi în continuare nemișcat, aplecat asupra imensei văi glaciare care se întinde în față. Te apleci puțin, însă hurducăturile te răstoarnă cu totul de pe scaunul și așa incomod pe care stăteai. Vrei să te ridici, însă brusc se aude un șuierat puternic, semn că trenul a ajuns în ultima gară înainte ca linia să se termine. Te ridici cu greu, nu fără ca cel puțin patru oameni din jur să se uite la tine, iar apoi cobori grăbit din trenul ce ți-a spulberat pentru o clipă demnitatea. În jur totul este scăldat de o lumină stranie de apus apocaliptic. Gara, o clădire veche într-un stil de imitație neoromânesc, așa cum era el des întâlnit la începutul secolului XX, pare un conac din timpurile boierilor de demult, uitat, cu crăpături în fiecare zid, dar cum nu se poate mai elegant. Dacă ai fi intrebat un impegat de ce acea gară are un asemenea aspect, acesta cu siguranță ar fi răspuns: "Ei, și ce dacă? Interiorul să fie îngrijit.". Într-adevăr, draperiile mici, însă cam de prost gust ofereau întregului loc un aer mai rafinat, în ciuda primei impresii de chici rămase în mintea ta. În același timp, în sine, tu cugeți că nu este mare diferență între acea gară și tine... Dar apoi îți amintești că nu, nu poți fi doar un snob care pretinde că are atât interiorul cât și exteriorul perfect curate. Tu ești mai presus decât toate aceste mituri răspândite anume de cei ce vor să-ți fure reputația. Te intorci, apoi, căutându-ți cu neliniște pălăria. Întrebând pe ultimul om coborât din vagon, incerci să afli insistent ceva ce știi deja unde este. Acesta îți răspunde politicos că nu a văzut-o, însă tu continui să îl privești suspicios, ca și cum ar fi săvârșit cea mai mare infracțiune posibilă. După câteva minute de tăcere tensionată în care acel om se depărtează ușor de tine, tu, exasperat de atâta indiferență, după cum îi spui, dar și de cortizolul în cantități prea mari din creierul tău, decizi să renunți, prefăcându-te că ți-ai amintit unde este pălăria. Apoi revii iarăși în graba de mai devreme. Intri în clădirea veche din față, iar acolo te întâmpină responsabilul gării revoltat, făcând eforturi ca să vorbească pe un ton ferm:

— Domnule, dar dumneavoastră nu știți că trenul este un mijloc de transport public?

— Ba da. răspunzi cu o grimasă inocentă, deși, iarăși, știi prea bine despre ce vorbește.

— Și atunci, nu ați aflat că aici vă trebuie bilet?!

Taci. Liniștea apăsătoare parcă te învăluie și mai mult într-un aer de vinovăție. Tu ești cel care trebuie să reziste. Și o faci. Ieși alergând aproape din clădire în țipetele disperate ale angajatului care apar în mintea ta doar ca o dureroasă plăcere. Odată scăpat de pericolul de mai devreme, te intrebi acum dacă ești prea sadic, sau doar prea naiv. Stai o clipă, dar după câteva secunde, privirea ațintită în jos îți este atrasă de un copil (despre care știi sigur că nu este sadic, ca tine, ci doar inocent și naiv), care rostește câteva cuvinte pe un ton scăzut și întrebător: "tata?". Ți-ai dori ca ceea ce a zis copilul mai devreme să trezească ceva în tine, dar iată că momentul de față nu mai aparține acelor vremuri de odinioară... Ești, oare, tu tatăl lui?

Dacă vei fi, nici eu nu știu, suflete al meu... Însă câte nu au fost momentele în care, invăluit de amalgamul fără de sfârșit al vieții, ți-ai dat comoara ta neprețuită pe o trăire de moment, pe biletul către un tren inexistent spre fericire. Ai străbătut atâta vreme o mare plină cu valuri, neștiind că aveai o barcă găurită. Ai... nu mai are rost. Acum e prea târziu. Ți-ai vândut bucuria acelor clipe din trecut pe un prezent prea scump... Iar dobânda a fost una ce nu se poate cumpăra nici cu aur, nici cu plasticul fără de valoare al lumii, ci doar cu inima.

Iar, cum timpul devine mereu prea scurt, asemenea unui dulap mereu neîncăpător pentru hainele unei doamne, mă cutremur când mă gândesc că trebuie să dau această scriere profesoarei de limba română. Tocmai eu, care mă lăudasem că îmi doresc să devin un om important pentru țara mea, și care jurasem că nu mă voi abate niciodată de la principiile morale, acum ofer această invitație deschisă celorlalți la a mă critica. Știu că toate compunerile urmează să fie citite în fața clasei, chiar dacă pare un lucru deplasat pentru niște liceeni cum suntem noi. Rămân, totuși la ideea acestui dialog interior ca o confesiune, un dar care, recunosc, nu se ridică mai presus de filosofia lui Blaga sau de autoanaliza lui Eliade, dar măcar îmi încălzește sufletul, așa cum este el. Totul pentru că se pare că duc lipsa verii, a zilelor lungi și pline de aurul topit de pe cer care se revărsa pe pământ, fiind nevoit să îndur răcoarea tomnatică de afară. Aveam nevoie de un asemenea "șemineu" al viselor, sau, mai bine spus, de un alibi moral ca să scap dintr-o altă eventuală strânsoare de mai apoi.

Din păcate, mă văd nevoit să vă las, dragi cititori. Chiar acum nu mai am nicio scăpare. Mă strigă doamna profesoară pentru că am rămas ultimul cu lucrarea nepredată. Tot ce pot să mai zic este că acum îmi voi decide viitorul. Lectura acestei compuneri în fața clasei va hotărî ce tren voi lua mai departe în viață, sau dacă îl voi pierde și pe cel pe care îl am... Gata, nu mai am vreme de stat! Se aude fluierul impegatului!