Sunt multe lucruri interesante pe care Grillo și le amintea despre subtilitățile intonației și despre cât de mult poate să spună un cuvânt, orice cuvânt, oricât de amărât. Iar acolo, în câmpia aceea vălurită unde părinții lui erau stabiliți de treizeci de ani, cuvintele sunau într-un mod aparte, deși lui, cel puțin, româna nu ar fi trebuit să-i provoace niciun sentiment de stranietate pentru că o vorbea de când se știe. Totuși, în satul ăla, cuvintele păreau adeseori prelinse, mai ales în amiezile lungi de vară, cu cerul spălăcit care anunță schimbarea vremii sau un simulacru de schimbare, mai mult deranj, tărăboi pe uscat. Felul în care oamenii rosteau aici cuvintele îl făcuse să descopere multe. Mai întâi, exact rolul acesta al intonației. Știa că nu va deveni scriitor, ca acel Marin Preda despre care învățase la școală, romancierul cu un tată deosebit care își stimulase involuntar copilul să își însușească o anume fascinație a cuvântului (îi plăcea mult expresia asta, nu știa unde o citise). Grillo nu avea ceea numim, pedant, ,,aspirațiiˮ sau ,,visuriˮ, cu atât mai puțin ambiții scriitoricești, dar asta nu-l împiedica să se bucure ținându-și sub observație, cumva satisfăcut, acest interes pentru cuvântul rostit. Și cele mai bune perioade pentru experimentele lui erau amiezile de vară, când cuvintele zboară încet, ca niște duhuri, peste gospodării, cum iese în diminețile reci de toamnă aburul acela gros din gardurile și porțile brumate, după ce se înalță soarele.

În memoria lui Grillo, punctul de referință rămăsese, imbatabil, glasul tărăgănat, inofensiv, ca o poveste de departe, al unui vânzător de pepeni pe care îl bănuia foarte bătrân, atât de bătrân încât. odată cu el, îmbătrânise, uscată, și chemarea lui lungă, ca un final deschis: ,,Pe-peni, taică, pe-pe-nii, băăă, hai la peee-peeeeeeni...ˮ Grillo povestise multor prieteni despre acest maestru al discreției și umilinței care știa să-și vândă pepenii parcă fără niciun efort, detașat complet până și de sine.

,,Vedeți voi, spunea Grillo cu multă vervă, contrariindu-și prietenii cu acest entuziasm care nu de puține ori stârnea zâmbete sarcastice, vedeți ce e interesant? Aveau să spună și alții asta, mesajul era, oricum, cam același în cazul tuturor, dar felul în care omul ăla știa să-și țină în frâu chemarea, ca pe un cal năstrușnic, să o trimită parcă dozată, îmblânzită, ca pe un cântec de leagăn, asta era cu adevărat extraordinar. Părea el însuși plictisit de cuvintele lui și tocmai lucrul ăsta îi dădea credibilitate. Fără ostentație, afectând o nepăsare care – efectul invers! – te făcea atent. Cântecul lui părea când încovoiat, când stins, când lung ca un vaiet. De fapt, asta și părea să fie: un vaiet răgușit. Câtă diferență, însă, față de vocea acelor femei cu mături și cu cine mai știe ce, încărcate de sacoșe, din cartier, care îngânau sâmbăta și duminica niște cântece tulburătoare, pe care nu le-am uitat nici azi! Cântecele acelea dintre blocuri te nelinișteau, aveau în ele nu atât o tristețe, cât ceva amenințător, vesteau zile apocaliptice atingând o tensiune teribilă în acele note ascuțite care se unduiau apoi într-o tânguire din altă lume. Exact așa cum auzeam câteodată intrând pe frecvențele posturilor de radio românești câte o piesă orientală, din frânturi de unde străine rătăcite câteva secunde prin România. În schimb, cântecul bătrânului cu pepeni nu te neliniștea niciodată. Nimic urgent, nimic imperativ. O lentoare care era, poate, mijlocul umil, ignorat, prin care poți cunoaște cu adevărat lumea.ˮ

În verile următoare au apărut mașinile cu pepeni, dubele dotate cu difuzor și bandă. Căruța bătrânului cu chemare prelungă, stinsă, Grillo n-a mai văzut-o niciodată. Înregistrările noilor vânzători ambulanți care i-au luat locul n-au avut (niciuna!) același farmec. Deși mesajul era, literal vorbind, identic sau foarte asemănător, parcă un păianjen neștiut le sorbise avid toată seva, lăsându-le uscate, ca pe niște fructe fără gust. Acum mesajul avea ceva imperativ, parcă te soma, era mai alert. ,,Pe-peni, tată, hai la pe-peni!ˮ. Unii strecurau și mici garanții ale calității: ,,Pă-ncercate, pă gustate! A-vem pe-peni.ˮ. Acest ,,Avem pepeniˮ părea mai mult o încercare disperată de a te convinge că existența pepenilor e un noroc în vremuri atât de vitregi și că, uite, ei chiar sunt în posesia a ceva extrem de căutat și de prețios. Nimic notabil, totuși. Comercial, banal, egal. Alții foloseau verbul ,,Treciˮ. ,,Treci la pepeniˮ. Asta îl făcea pe Grillo, mereu atentul Grillo, să perceapă aproape ca pe o comandă mesajul, să simtă în vocea aia poruncitoare un aer superior, aproape arogant. Din pepenii ăia parcă nu mai rămânea decât o bagatelă. Un fel de ,,Treci și tu la pepeni dacă n-ai mai bun de făcut și atât ai reușit în viață.ˮ Ca și cum știai și tu, știa și el că mizele mari nu-s de tine și că asta ți-a mai rămas, să treci la pepeni, o activitate anodină, un fel de ritual al singurătății, o mecanică a cotidianului vlăguit și el, ca și tine.

După ce pierduse glasul topit în sine al bătrânului enigmatic, Grillo avea să piardă, pentru o vară, și plăcerea, oricum mai modestă, a disecării acestor audiții ad-hoc. În vara primului an pandemic, ca și cum ar fi câștigat o licitație, din toți vânzătorii ambulanți de pepeni nu mai trecea prin sat decât un fel de căruță în miniatură, ceva încropit parcă din câteva blăni. Apariția aia avea ceva fantomatic. Nu își amintea să fi auzit niciodată strigându-se sau difuzându-se ceva din acea improvizație bizară. Cel mai probabil, stranietatea micuțului vehicul venea și din lipsa concurenței. Rămas să domine singur peste sate întregi, vânzătorul, singurul vânzător de pepeni în vara aia, așa cum își închipuia Grillo, trebuia să fie ciudat, nici nu avea cum altfel. Ba unde pui că într-o zi i s-a părut că îl vede oprit undeva fără cal! Ciudățenia aia care îl făcea să se gândească la acele vehicule antice cu care, după cum învățase în liceu, se deplasau romanii, ei bine, ciudățenia aia era acolo, pe marginea drumului, și se vedea un localnic cumpărând. Dar calul? Mai mult, oriunde apărea chestia asta parcă se lăsa liniștea. O liniște din aceea de mediu antifonat, artificială, de seră. Șoseaua devenea dintr-o dată pustie, oamenii se făceau mici, vocea lor se topea și amiaza de vară devenea o pânză imensă, albă, sub care lucrurile și oamenii erau condamnate să stea smirnă, chircite, pitulate sau împietrite. Părea mai degrabă un desen menit să suplinească, în acea vară grea, însăși viața sau, cel puțin, o ramură a ei care aici, în satul ăsta, își avea un loc destul de însemnat: comercializarea pepenilor. ,,Dacă nu mai avem viață adevărată, hai s-o desenăm!ˮ Ăsta păruse a fi ,,motto-ulˮ din spatele acestei isprăvi bizare. Dar culmea e că desenul nu doar că nu dădea impresia de viață, dar îngroșa caricatural lipsa ei, pustiul, excepția, groaza. În vara aia, ciudățenia de lemn ,,fără calˮ (că așa-i rămăsese numele în familie, deși bietul cal o fi fost zărit la un moment dat, poate tot un desen) a trecut de nenumărate ori. Trecea în toată căldura amiezelor, căldură care și ea părea desenată, parcă dinadins, să nu prăjească membrana virusului care, după cum se auzea (mituri de criză, deh!), își află sfârșitul la peste treizeci de grade celsius.

Avea să-și dea mult mai târziu seama ce fusese cu adevărat izbitor în vara aceea: tăcerea. Totul pe ,,muteˮ. Ura, nu știa de ce, expresia ,,pe silențiosˮ. ,,Dă-ți telefonul pe silențiosˮ, ,,Stai, să trec pe modul ,,silențiosˮ. I se părea ceva pretențios, fals, ca și cum acel ,,silențiosˮ nu avea nimic de-a face nici cu telefonul lui, nici cu el, parcă era ceva străin, prețios și deci caraghios, ca un material a cărui delicatețe devine antipatică. Un farafastâc, cum îi plăcea adeseori să spună când simțea nevoia să devină bășcălios. Dar vara aia, oricum ar fi dat-o, așa fusese. Pe ,,silențiosˮ, reglată de undeva, după un scenariu teribil tocmai prin nonșalanța cu care se desfășura. Câinii răi mușcă pe furiș, așa auzise Grillo odată, demult, când era copil. Așa era. Vremurile astea mușcaseră pe furiș și astea erau mușcăturile cele mai rele, mai periculoase. În vara aia nu se auzise nimeni strigând ,,Hai la pepeni!ˮ Nu era suficient? Ce altă dovadă mai clară că totul atunci fusese altfel? A realizat cu întârziere, cum se întâmplă de fiecare dată, cât contau aceste lucruri de fundal, cât contează detaliile care țin lumea noastră pe umerii lor mici. În vara aia, pepenii adevărați dispăruseră. Cu tot cu oamenii și cu vocea lor. Abia la sfârșit de septembrie minicăruța fără cal a încetat să treacă, retrasă discret la garaj, poate într-o misterioasă magazie unde se adună recuzita dezastrelor, ca după niște sărbători de vară în negativ, replică sinistră la bucuria adevăratelor sărbători, de iarnă. Atunci și-a dat el seama cât de muzicală era șoseaua în alte vremuri și cât de tulburătoare poate fi liniștea. Ca o ușă pe care o găsești încuiată. Da, Grillo își amintea ce sentiment ciudat încerca de fiecare dată când găsea o ușă închisă. O senzație de pustiu, de refuz, de negație, de irevocabil. O stare de vid, de hău, de indiferență netedă, ceva parcă din imensitatea rece, neomenească a spațiilor intergalactice a căror conștientizare te face de fiecare dată să te simți derizoriu.

În verile următoare, dubele cu pepeni și-au reluat peregrinările cvasiinutile, ca niște ritualuri de sezon care trebuie îndeplinite pentru a asigura atmosfera specifică. Grillo învățase să se bucure de acest climat, de inflexiunile glasurilor care certau, chemau, somau, rugau sau îmbiau cu mai mult sau mai puțin prefăcută delicatețe. ,,Da, avea să mărturisească Grillo din nou prietenilor la un ceai, el mai puțin entuziasmat, ei mai puțin sarcastici, sunt departe înregistrările de naturalețea chemării moșneguțului de pe vremuri care parcă aducea pepenii din istorie, cărându-și povestea și tot trecutul ca pe un muzeu ambulant, sugerându-ți să nici nu-l iei în seamă (încredințat că tu vei face tocmai contrariul...). Sunt departe, el era cu siguranță din altă ligă, dar ce să-i faci? Bine și așa. Bine măcar că, fie și cu playback, șoseaua noastră a început din nou să vorbească...ˮ