1

Înăuntrul citadelei sale formate din corpurile străvechi ale inamicilor săi, Ducele căuta o cale de scăpare. Această anomalie înconjurată de creiere subponderale îi deveni o temniță.

Pilonii de susținere păreau că au să cadă. Mizeria dinăuntrul ei atrăgea coropișnițe și alte gângănii. Iar el nu mai putea suporta acest lucru. Nici măcar o zi. La fiecare pas, un sunet liric de harpă. Conuri ascuțite și schelete de sticlă.

Un tînăr a îndrăznit a se aventura în citadelă, ca să răspundă chemării ducelui. După numai câțiva pași, a murit din cauza toxinelor care i-au pătruns în corp și i-au pus capăt bătăilor inimii.

Mulți alții au încercat să se aproprie de poartă, doar ca să li se lichefieze stomacurile, eliberând urlete feroce de durere și crâncenă suferință.

În camera sa nu puteai găsi nici-un suflet de om sau neom, iar nimeni înafară de el nu avea acest privilegiu de a o ocupa. Tavanul avea o gaură circulară lăsată acolo de către arhitectul original al citadelei pentru duce, ca să privească cerul de un verde meschin, nesfârșit și neschimbat.

Toxinele păpădiilor parcă curgeau prin acel gol, atingându-i fața, doar că el nu simțea nimic. Devenise imun. Nimic nu-l putea răni. Privi o lună portocalie doar ca să-și amintească de multele încercări de a-și lua viața. Multele încercări eșuate.

Se apropie de o singură fereastră cenușie și împăienjenită, prin care privea o mare la fel de toxică ca restul lumii aceasta pe care o ura cu toată ființa sa. Nu putea suporta faptul că nu avea cu cine vorbi. Nimei a-i fi egal.

2

Acum mult timp, citadela era înconjurată de un întreg oraș cu librării nesfîrșite cît și bogății nemaiîntîlnite. Dar asta a fost de demult, înainte de catastrofă.

Ducele își privi bufonii, mulți dintre care au fost prinși în capcanele pe care el însuși le-a întins. Dar asta nu-l mai amuza.

— Sunt nemuritor, dar sunt ținut captiv împotriva voinței mele. Atâta timp cât rămân aici, nu voi îmbătrâni, nu voi muri, nu voi suferi, dar nici nu voi simți ceva!

Și totuși, poarta era deschisă.

Cineva îl aștepta afară. Știa de existența unor supraviețuitori, înarmați, violenți și îmbrăcați cu costume ultrafine de protecție antiradiații. Îi mai momea din când în când, cu vocea lui tulburătoare și promisiunea unor avuții rivale celor din trecut, mai ales că erau pradă ușoară.

Deși era cea dintâia oară când el devenise dintr-un vânător pradă.

Și totuși acest lucru îl excita, îl întoxica, îndeajuns de mult încat simțea nevoia de a încerca măcar să arunce o privire dincolo de pragul porții, sau cel al morții.

— Fie ce-o fi, și dacă voi muri.

Ducele păși, pentru ultima dată în afara citadelei sale.

Un om în straie galbene, cu spatele întors la el, părea că-l aștepta.

— Câtă obrăznicie pe capul tău! Nu știi cine sunt?

Nu primi niciun răspuns. În schimb, această ființă slabă și mizeră porni la drum, urmărit de către duce. După câteva întorsături, nu numai că-l pierduse pe acel străin îngâmfat dar și calea de întoarcere.

3

Ducele cotrobăi printre ruine. Găsi câteva scaune frumos așezate într-un cerc. Un corp pe fiecare tron. Un sceptru de argint pentru fiecare mort. O coroană de cap. Nu găsi pe nimeni în viață, pe nimeni cu care să vorbească, ci doar ascultători cenușii, ca fereastra sa plină, ca odiniară, de păpădii.

— Pentru asta, vei fi pedepsit! Tu, nu, tu, nu, tu! Voi toți veți fi pedepsiți! Nu știți cine sunt? Eu sunt ducele!

Vocea îi pieri.

El fu întîmpinat de un corp uriaș.

Și atunci, pentru prima oară cunoscu frica, nu cea de o moarte cumplită sau suferință, ci cea de duh.