Avantajul cel mai mare al unei reeditări (pe lângă, bineînțeles, legitimarea unui scriitor ca fiind valoros) este că o carte, intrând încă o dată pe piață, ajunge la un public nou, tânăr și/sau proaspăt. Ana-Maria Sandu, după succesul volumului de povestiri Salvatorii (2024) și după un periplu determinat de scrierea literaturii pentru copii (În țara vacilor fericite, 2023 și Vacanță în Portocalia, 2024) revine la formula romanescă, abandonată de mai bine de 10 ani (vreme în care s-a dedicat, îndeosebi, publicării prozei de scurte dimensiuni), prin reeditarea celui de-al doilea roman al său: Omoară-mă!, publicat în 2010 în colecția Ego.Proză a editurii Polirom.

Înspre finalul cărții (ed. I, Polirom, 2010; ed. a II-a, citată, Polirom, 2025), Ramona, eroina acesteia, îi spune lui Vali, destinatarul întregii ei povești, un lucru cât se poate de simplu: ,,Nu-mi cere să fiu coerentă, că n-o să pot" (p. 216). De fapt, de la această mărturisire a Ramonei cu privire la imposibilitatea păstrării unei logici în relatarea poveștii ei se cuvine să și plecăm. Căci nu poate fi vorba numai de ,,o minte îmbolnăvită de ficțiune" (cum, de altfel, bine punctează Alina Purcaru pe coperta a IV-a), ci și de absența unei oarecare autonomii care să permită întru totul însușirea realității. Lucrul acesta îl decupăm tot din spusele eroinei: ,,Oamenii tineri nu au nimic al lor pentru că n-au apucat să prindă rădăcini" (p. 45). Iar aceste pseudo-rădăcini cu care se va confrunta eroina de-a lungul romanului, rădăcini care au fost împiedicate să crească și să se ramifice în pământ, aflându-se într-o continuă (re)inventare i se vor datora numai doamnei Manea, cealaltă protagonistă (chiar antagonistă, am putea spune) a noastră.

Eroinele noastre sunt legate într-un mod ușor neobișnuit, iar trama romanului ar putea fi condensată astfel: Ramona, o așa-zisă provincială, absolvă Literele bucureștene și este lovită din plin de greutățile oricărui absolvent. Nu își găsește un loc de muncă care să o mulțumească (întârzie în a accepta un post de corectoare în cadrul unei edituri), nu se poate susține financiar și este cât se poate de singură într-un oraș încă străin, pe care nu vrea însă să-l părăsească. Într-o zi, pe când umbla pierdută pe străzile ce-nconjoară Universitatea, se întâlnește cu doamna Manea, o septuagenară care, speriată de instabilitatea fetei, se oferă să o găzduiască pe o perioadă nedeterminată, fiind apăsată, de asemenea, de solitudine.

Relația lor va fi una de interdependență - Ramona va încerca să cunoască lumea prin intermediul doamnei Manea, în timp ce bătrâna va căuta să o retrăiască prin ea: ,,Încerca să mă convingă că e mai bine pentru amândouă să depindem una de cealaltă și că așa o să înțeleg, în sfârșit, prin ce a trecut" (p. 170). Odată cu mutarea în apartamentul doamnei Manea, Ramona renaște, de parcă nimic de până atunci nu ar fi existat: ,,N-am fost în stare să fac niște bagaje ca lumea când m-am mutat" (p. 25). Lipsa bagajelor, în schimb, o predispune la încercarea disperată de a căpăta unele, fie și că nu-i aparțin. Iar bagajele la care ne referim nu sunt de ordin material; poveștile pe care doamna Manea i le va spune se vor metamorfoza ân amintiri proprii, spre a dăinui și a consuma ascultătorul în continuare. Mai târziu, atunci când eroina îi va povesti lui Vali despre arestul preventiv în care se află, va fi aproape indignată de abundența lucrurilor care i se oferă în posesie de către organele justiției: ,,Nu cred să fi avut atâtea lucruri nici când m-am mutat la doamna Manea. Ce să fac cu ele acum?" (p. 234). Întrebarea retorică din final nu face altceva decât să sublinieze surplusul de viață cu care Ramona intră într-o nouă etapă a existenței sale. Căci ea nu-și continuă viața singură; deși cunoaștem încă de la începutul romanului crima săvârșită de eroină împotriva doamnei Manea, viața și spiritul acesteia nu o părăsesc niciodată: ,,De doamna Manea nu m-am despărțit încă. [...] Ne pândim una pe alta din fiecare colț" (p. 209). Forța amintirilor și a povestirii ne-o amintește tot Ramona, imediat după: ,,Sunt, probabil, cea mai bogată conservatoare de cadavre în stare perfectă de conservare" (ibidem).

Toate aceste suflete care continuă să dăinuie în jurul Ramonei, spirite de care va ajunge să se simtă chiar atrasă (de pildă, Geo, cu care nu numai că va împărtăși mici momente erotice, ci de care se va îndrăgosti iremediabil, el fiind cel care o va ajuta să-i reziste doamnei Manea, așa cum el nu reușise înainte; știm despre Geo că este mort, însă eroina ne spune: ,,Îmi țuguiam buzele și mă sărutam cu Geo ân fața ei [doamnei Manea], îl mângâiam și îi vorbeam la ureche" (p. 202)) ori intrigată (iubitul francez bisexual al doamnei Manea, Ian, în jurul căruia se învârte mai bine de jumătate din acțiunea romanului și despre care ni se spune că ,,fără să știe, avea o iubită cu două capete și patru sâni" (p. 146)) mi-au adus aminte de jucăușele spirite din debutul din 1981 al lui Isabel Allende, Casa spiritelor. Pentru că nu sunt niște spirite sinistre, menite să bântuie, cât unele care sunt acolo să te scoată la lumină: ,,[Geo] mi-a urat sincer să am tăria să rup pânza de păianjen care mi-a acoperit ochii și în care, fără să-mi dau prea bine seama, trăiam de câtva timp" (p. 103). Iar, de fapt, în toată această agonie la care o supusese doamna Manea, ele au fost singurele care au ajutat-o să supraviețuiască dedublarea. Căci ea încetează a mai fi Ramona (care de altfel ne rămâne necunoscută) încă din momentul în care intră în casa septuagenarei, prefăcându-se într-o oglindă a tinereții acesteia, într-un amplificator și-un transformator prin care toate amintirile ei să se mai poată întrupa încă o dată. De aceea, Ramona se va și pierde; slabă, fragilă, predispusă acceptării lipsite de judecată a influențelor exterioare, nu se va mai recunoaște: ,,M-am tot întrebat: unde începeam eu și unde se termina ea?" (p. 63). Această problemă a absenței limitelor apropierii nu a existat, însă, dintotdeauna. La început, eroina chiar își dorea confundarea cu doamna Manea, în figura căreia găsea tot ceea ce nu poate fi ea însăși (senzuală, elegantă, spontană): ,,Ar fi trebuit să mă supăr când mi-a zis că par mai matură [...]. Atunci, din contră, m-am bucurat că, în felul ăsta, distanța dintre noi se estompa" (p. 19). Abia târziu, după ce doamna Manea va fi împărtășit deja mult prea mult din amintirile și iubirile ei, vor începe și reproșurile: ,,-Te-am văzut, te-am văzut, Ramona! Nemernico, tu erai acolo, îmbrăcată în hainele mele!" (p. 201).

Căci, de fapt, tema principală a romanului Anei-Maria Sandu nu este alta decât prietenia care vine cu toate mendrele ei. Prietenia obsesivă, la limită cu ândrăgostirea, de atunci când vezi într-o persoană tot ceea ce nu ești (dar ai putea fi!) și-ți dorești să petreci cât mai multă vreme în preajma ei, ca o lipitoare care suge sângele organismului pe care-l parazitează. Ramona caută o apropiere care îi lipsește. Doamna Manea caută pe cineva care s-o asculte și care să-i confirme trăirile. Avem două personaje diametral opuse: o tânără care trăiește într-un prezent ambiguu, visceral, și o bătrână a cărei viață a fost cândva, însă acum nu se mai simte. Alternarea planurilor prezent (unul al probabilității, al lui ,,ce-ar putea să fie", niciodată concret, pe deplin îndoielnic) și trecut (unul invadator, care afectează, mai viu decât prezentul) este realizată, mai degrabă, discontinuu. Trăiri de-ale Ramonei se vor preschimba ân amintiri ale doamnei Manea, iar amintiri de-ale bătrânei vor fi atât de vii încât nici nu s-ar putea trasa, în mod categoric, o linie de demarcație. Această fuziune absolută a planurilor (alături de precisele halucinații sau reverii ale Ramonei care nu doar ascultă, ci aproape-i suflă-n ceafă doamnei Manea continuarea poveștilor) se suprapune, încet, cu o contopire a identităților. Ramona și doamna Manea ajung, în final, a fi una și aceeași persoană: ,,Vali, poate ți se pare o nebunie, dar prietenii visează aceleași lucruri și vorbesc cu o singură gură uriașă despre oameni și întâmplări numai de ei știute" (p. 145). Poate fi, însă, Ramona, cu adevărat condamnată? Este cineva perfect vinovat? Cititorul poate rămâne a se frământa cu această dilemă la nesfârșit, căci având parte de două protagoniste cât se poate de necreditabile, două mincioase patologic, răspunsul desăvârșit lipsește.

Romanul Anei-Maria Sandu se înscrie într-o categorie a cărților care-și propun, înainte de toate, să spună o poveste de dragul povestirii. Ca o Șeherezadă, doamna Manea nu se oprește din povestit, chiar continuă, aproape la limita disperării, fie și neștiind că are, la un moment dat, să moară de mâna Ramonei. Este, poate, aceeași frică a tuturor oamenilor aflați aproape de sfârșit, aceeași dorință de a-i lăsa, măcar cuiva, viața ta. Interesantă, în cazul romanului Anei-Maria Sandu, rămâne, în schimb, calitatea echivocă a veridicității amintirilor supuse retrăirii de către personaje: mai poate avea sens memoria atunci când este contrafăcută? Atunci când ai de a face cu un ascultător-intrus care-ți deformează trăirile, plăsmuind altele care să-i facă și lui dreptate? Acest text straniu al Anei-Maria Sandu, acest soi de mise en abyme apare și ca un elogiu adus artei povestirii care devorează ascultătorul și-l face unul cu ea însăși. Iar dacă cititorul se va împotmoli, în oarecare moment în tumultul de vise cu ochii deschiși, închipuiri sau chiar invenții ale personajelor, să-și amintească una din replicile cu ecouri metatextuale ieșită dintr-una din amintirile doamnei Manea: ,,-Nimic din ce vezi nu e adevărat!" (p. 88).