Clasa a șasea începuse de câteva săptămâni și frunzele se agățau cu ultimele puteri de ramurile copacilor. Uneori le smulgea vântul, învârtejindu-le în văzduh, alteori pluteau resemnate spre pământ; însă sfârșeau la fel, ajungând să îngroașe stratul de pe aleile Parcului Central. Când eram mică îmi plăcea să îmi târșâi picioarele și să fac frunzele să foșnească, era unul dintre glasurile toamnei. Oare ce îmi șoptea?

– Puneți mâna la treabă!

Vocea profului de sport a hurducăit peste capetele noastre. Era îmbrăcat în veșnicul trening tocit la coate și genunchi, însă își uitase la școală mingea medicinală, cea umplută cu plumb, de la care își căpătase numele, Bolovanu’.

Toamna aducea Ziua Recoltei, cu must, pastramă, mici și ceafă la grătar, dar și muncile patriotice. Întâi, agoniseam sticle și borcane de la părinți, rude și vecini, mai lipsea să mergem cu sacul pe la ghene. După care cerșeam cartoane pe unde puteam; fără cota de hârtie reciclată, ne scădea nota la purtare. Și-acum era a doua sâmbătă când Bolovanu’ ne scosese la măturat, să facă Sfatul Popular economie la salariile gunoierilor.

Prima dată adunasem frunzele frumos, în grămezi. Muncisem cu avânt și spor, însă până să vină camionul să le ridice, câteva volburi stârnite din senin le așternuseră la loc pe alei. Vântul, adevăratul stăpân al parcului, știa unde e locul frunzelor și unde al oamenilor. Dar la ce folos? Azi o luam de la început și, ca să nu ne fie munca în zadar, primisem pe lângă mături saci negri de nailon și sfori, să îi umplem apoi să îi legăm zdravăn, să nu fugă iarăși frunzele care-ncotro.

Profesorul de sport ne împărțise câte doi pe o alee, suflase din fluier ca la un început de meci, iar noi ne puseserăm pe treabă sub ochiul său vigilent. Mătura din nuiele era mare și grea. După trei ore mă dureau brațele, făcusem bășici la degete și bătături în palmă, niște experiențe de viață neprețuite. Dora mânuia târnul ca pe o crosă de hochei, schimbând impresii cu mine de câte ori ne întâlneam pe linia mediană.

– O zeghe în dungi, ghiuleaua la picior și boneta de ocnaș ne mai lipsește.

Am adus completarea necesară:

– Și o uniformă de gardian pentru Bolovanu’.

Care avea ochi în ceafă, fiindcă s-a răsucit spre noi cu o privire mobilizatoare și un îndemn.

– Haideți, munca e brățară de aur!

Liana nu părea convinsă, nici dornică să și-o atârne la încheietură. Dădea din târn în dorul lelii, noroc cu Nadia care mătura ce rămăsese în urma ei, altfel proful le-ar fi tăiat la amândouă ziua de lucru. În schimb Gyuri și Răducu făceau echipă bună: unul scăpa de frunze în vreun canal pe cale să se înfunde, altul le zburătăcea în aleea alăturată, să le adune Octav și Relu – prietenii la nevoie se cunosc.

Mihaela și Cristian măturau parcul ca pe propria curte. Ei luau în serios munca voluntară, la fel cum le făceau pe toate. De-asta au și terminat primii. Când au trecut pe lângă noi, Mihaela mi-a aruncat peste umăr:

– Ochii care nu se văd, se uită!

Cristian, dar mai ales Mihaela, n-o plăceau pe Dora. Mă făcuse să îmi uit vechii prieteni, așa se vedea de la ei. Geloși, poate? Era problema lor! A mea erau frunzele. Măturam două și trei cădeau din copac; nu puteau să stea până mâine? Mai dând cu târnul, mai trișând, Gyuri și Răducu își făcuseră norma și dispăruseră în peisaj. Nadia măturase aleea și în locul Lianei, iar proful le dăduse liber.

Între timp umpluserăm ultimul sac, care foșnea când îl mișcam, de parcă înăuntru era un roi de albine. Dora a scos sfoara din buzunarul pantalonilor, eu am sugrumat sacul, ea l-a legat, după care proful de sport ne-a îngăduit să plecăm, oricum rămăseserăm ultimele.

Am luat-o pe lângă Teatrul Dramatic, pe trecerea de pietoni de la Sfatul Popular, prin fața liceului Unirea, apoi pe lângă zidurile vechilor fortificații, în sus, până la aleea umbroasă de sub Tâmpa.

Trotuarul de sub munte era pustiu, pe băncile din lemn nu se odihneau decât frunze. Una singură era de piatră, cea a îndrăgostiților, unde o fată și un băiat fuseseră striviți de o stâncă prăvălită de pe culme. Tot Brașovul știa legenda, până și eu. De câte ori vedeam o pereche sărutându-se, mă uitam după triunghiul roșu cu semnul atenție, cad stânci!

Noi am ales o bancă obișnuită, cu numai două scânduri lipsă în spătar. Ne-am așezat și ne-am dat jos gențile-sac de pe umeri. A Dorei părea mai umflată ca de obicei; ce îmi adusese? A scos întâi termosul, o linguriță și două pahare. Într-al meu a pus un cubuleț de zahăr, într-al ei doar cafea. A băut o gură, eu la fel, apoi am pus paharele pe bancă și ne-am uitat în susul și-n josul aleei. Împrejur, nimeni.

Acum era momentul! Cu o mișcare iute am scos o carte din sacul meu și am vârât-o într-al ei, în timp ce Dora făcea același lucru. Am apucat să zăresc titlul de pe copertă, Maestrul și Margareta. Autorul era dintre cei interziși, n-aveam să-l găsesc în rafturile vreunei librării.

Cartea pe care i-o împrumutam nu era pe lista neagră, doar foarte căutată. Cine reușise să pună mâna pe ea o făcuse pierdută, plătind amenda la bibliotecă ca să o poată păstra. Mie, tata mi-o citise prima oară în 1963. Ce putea pricepe din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury un plod de cinci ani? Nu cine știe ce, însă două lucruri mi-au rămas în minte, bătute în cuie. Primul: literatura e importantă. Și al doilea: cei care ard astăzi cărți, mâine vor arde oameni.

– Romanul cu pompierii care dau foc la tot? De când o caut! s-a bucurat Dora care trăsese cu ochiul la ce îi strecurasem în geantă.

Eu n-aveam idee ce îmi dăduse; iar cum ignoranța și naivitatea ies la plimbare ținându-se de mână, m-am aventurat să ghicesc.

– Maestrul și Margareta e despre un grădinar și floarea lui?

– Despre ce a sădit Stalin în grădina rușilor, m-a corectat Dora coborând vocea.

O carte pe care profa de română ar da-o pompierilor lui Bradbury să o pună pe foc. Mi se uscaseră buzele și am mai luat o gură de cafea; avea zahăr, dar tot părea amară. Am lasat să cadă încă un cubuleț, aruncând zarul unei întrebări.

– Te-a convins să te lași?

– De ce?

– De scris.

A pufnit-o râsul. Eu voiam să mă țin în frâu dar n-am putut, curând se zgâlțâia banca și era să se verse cafeaua. Să renunțăm vreuna dintre noi? Ca și cum am fi zis "de mâine o să trăim sub apă și o să respirăm prin branhii“.

Dora sorbea cu înghițituri mici, când s-a oprit.

– Știi ce ar merge acum? O țigară.

Și, una-două, a scos un pachet de Salem și o cutie de chibrituri. Primul băț avea fosforul scuturat, al doilea a ars prea repede, al treilea și-a făcut datoria. A tras din țigară, apoi s-a lăsat pe spătarul băncii suflând printre buzele rotunjite. N-au ieșit chiar rotocoale, însă perseverența ajută...

Prima dată o văzusem fumând acum vreo lună. Se întorsese cu deprinderea asta de la Lăzarea, "satul unde până și pruncii duhănesc“. Pe ea o corupseseră doi veri de gradul opt, mari amatori de Mărășești și Carpați fără filtru. Prefera totuși țigările subțiri și mentolate, Camel, Pall Mall ori Salem, avea de unde alege. Töti primea pachete străine de la clienți și le ținea în birou, de protocol. La noi în familie nu iubea țigările decât unchiul Paul, chirurgul, însă el fuma pentru tot neamul, fără să uite să ne spună: "Tutunul e o otravă, ascultați de ce vă zice, nu de ce face doctorul“.

– Îmi dai și mie?

– Sigur. Ia de-aici!

A întins pachetul spre mine, apoi l-a tras înapoi făcându-l să dispară în geanta-sac. Era o glumă de-a noastră. Puteam să fumez, dacă voiam. Și puteam să n-o fac. Când mergeam în Deltă îmi plăcea locul dintre Dunăre și Mare unde apele nu se amestecaseră încă. "Mai așteaptă un an, ești prea mică acum“, mă lua peste picior Dora, de la cei treisprezece ani ai ei.

Mă uitam cum ducea țigara la buze, trăgând ușor, cu o privire neatentă la ce se petrecea în jur, întoarsă spre înăuntru, de parcă vedea și asculta altfel decât cu ochii și cu urechile. Chiar așa, pe jumătate dusă de pe lume, l-a zărit de la capătul aleii.

Un bărbat cu fulgarin și pălărie de feltru venea spre noi. Avea ochelari negri și o umbrelă cu mâner de os, de parcă cei de la timpul probabil nu se hotărâseră ce să aleagă între soare și ploaie, iar el voia să fie pregătit pentru amândouă.

Înainte să ajungă în dreptul nostru, Dora aruncase chiștocul și îl strivise sub talpă. Ținea piciorul pe el, ca pe un gândac ce tot încerca să iasă. Se uita în pământ și se albise. Îi era rău de la țigară? Bărbatul ne-a privit scurt, mai degrabă indiferent decât dezaprobator, văzându-și de drum.

Dora părea că se înecase, deși nu cu fum. Când i-am strâns degetele i-am simțit tremurul. Ei nu îi era frică de nimeni și de nimic – ce se întâmplase?

– E un client. O să mă pârască lui Töti.

Vorbise atât de încet încât mai mult am ghicit ce spusese. Dar nu puteam lăsa lucrurile așa, trebuia s-o scot din amorțeala spaimei. M-am uitat în ochii ei, semn că, de data asta, vorbeam serios.

– Dă-mi și mie o țigară, am spus.