Mere-struguri-piersici-pere-mure-caise. Merestruguripiersiciperemurecaise!

Primul lor sărut avea gustul dulce-acrișor al merelor din livada casei părintești, fructe culese în zile bine închegate de toamnă, când vântul unduia plăcut frunzele și soarele se scuturase de pojghița aspră a verii. Le așezau în lăzi din care se desprindeau așchii și le urcau în camionul huruitor, gata să duduie spre oraș. Fructe prețioase care-i înțepau cugetul și-l făceau să-și imagineze felurite povești. Se sărutaseră în spatele căminului cultural, la un bal oarecare, și amândoi își împărtășiseră visurile.

Uite-i mutați la oraș, într-o garsonieră sărăcăcioasă, plină de igrasie. Acum săruturile capătă aroma strugurilor, dulce și profundă, amintind de bulele vinului roșu care fierbe din sucul bobițelor întunecate. Se sărutau și se pierdeau în amorțeala plăcerilor ce le fuseseră interzise până în urmă cu puțin timp.

Când aveau deja slujbe, program și griji de oameni mari, atingerile lor căpătau aromă de piersici, fruct cărnos și parfumat, rafinat de experiența anilor petrecuți împreună. La capătul fiecărei mușcături din fructul zemos, li se întrezărea viitorul.

Un viitor care nici ei nu știau când căpătase asprimea unei mușcături dintr-o pară tare. Se întrebau cum de li se închid toate ușile, cum de apartamentul care înlocuise garsoniera era la fel de sărăcăcios și igrasios, cum de fiecare zi se succeda în ritmul monoton al aceluiași program, cum de săruturile lor nu mai iscau povești ca la început?! Para avea un piper aspru în fibra albă, fruct trecut și uscat.

Dar uite-i, mai târziu, că își apropie buzele și în gură se deșartă izul murelor, provocator de dureros. Acru-dulce-aromat în proporții uriașe. Și ei se întrebau: am ales cum trebuie? Mi-ar fi fost mai bine cu altul, cu alta?! Zeama de mure le amintea de toate posibilitățile neîmplinite.

Și așa îmbătrâniseră. Uneori, gustul piersicilor se confunda cu al merelor și al perelor. Parfumul strugurilor le mângâia nările obosite. Amândoi întrezăreau sfârșitul ca un fel de zid, un perete alb-murdar de care aveau să se izbească în curând. Așteptau nepăsători finalul, curioși dacă pe acel perete avea să se proiecteze un negru infinit sau vreun generic urma totuși să curgă spre eternitate.

Pentru ea, finalul venise mai repede. O boală, un os rupt, o aprindere la plămâni, un complex de factori, nici nu mai conta. Iar el ajunsese în scaunul scârțâitor cu rotile, într-un azil de la marginea orașului. Priveliștea de peste gardul scorojit nu-i arăta nici existența sa urbană, de adult, nici copilăria de la țară. Doar ruine mai mici sau mai mari și benzi cenușii de asfalt pe care fugeau tot felul de mașini.

Amintirile i se scorojeau precum varul de pe un perete umflat de ploi și ninsori. Zi de zi pierdea bucăți tot mai mari de tencuială. Călătorii, discuții, cărți iubite. Chipul ei se estompa, rămăsese doar dreptunghiul întunecat care arăta conturul portretului smuls.

Așa că își tot repeta: mere-struguri-piersici-pere-mure-caise. Fiecare fruct reprezenta un moment al legăturii lor, cu bune și rele. Așa o ținea în viață, așa se ținea pe sine în viață.

Chiar la final ea murmurase o întrebare. A meritat? sau ceva asemănător. Ochii îi tremurau, tot mai sufocați, mai pierduți. El nu știuse ce să spună, nici măcar nu era sigur ce auzise.

Așa că își apropie buzele și o sărută. Simți atunci pulpa dulce a caiselor, cu aroma tuturor clipelor care au fost, a fiecărei eternități pierdute în banalitatea vieții. Caisa era regret și sfârșit în fiecare îmbucătură.