Fan-tas-tic. Ce-o fi cu gândurile astea? Eu, la vârsta mea, cu burta cam pretențioasă, mă arunc peste masă, apuc pixul argintiu care lucește ca un glob de Crăciun și-l înfig derbedeului în jugulară. Sângele țâșnește ca dintr-o arteziană și sare inclusiv prin cilindrul pixului. Gro-ză-vie!

La cei 53 de ani ai săi, arată caraghios cu broboanele de sudoare care-i împânzesc fruntea. De cealaltă parte a mesei ovale sunt trei manageri: șeful cel mare, un adjunct și directorul de operațiuni. Toți la costum, cravată, cu ceasuri aurii lucind sub manșetele cămășilor.

Subalternul lor fierbe într-o stare de furie și neputință. E mai vechi în companie decât cele trei costume, dar a fost sărit de la mai multe promovări. E șef la aprovizionare, însă nu a primit vreo titulatură de director sau manager. Toți ceilalți îl consideră un soi de magazioner.

Nedreptățile, lipsa de respect, toate îl înfurie la culme. Dar cum să reacționeze? Se simte neputincios în fața deciziei abia anunțate.

-Terenul valorează enorm, decretează costumul numărul 1 și ceilalți aprobă în liniște. Vreo construcție mare nu putem băga acolo, dar spațiu pentru un restaurant e berechet. Primul cu stele Michelin din România. Cu cel mai tare sushi.

Adică pește crud?

Ceilalți mai că aplaudă, iar subalternul se sufocă în timp ce plescăie din buze. Dă să spună ceva, dar vede din nou sângele gâlgâind. Pește crud? Cu asta aveau de gând să-i înlocuiască munca?!

-Chiar nu se rentează pentru lădițele alea amărâte care ajung la bucătărie să ținem spațiul blocat, rostește sec unul dintre costume.

Dar nu e vorba despre niște lădițe, ci despre bucuria oamenilor. Mai mult decât luxul, șampania, așternuturile moi, pe oameni îi interesează ce mănâncă. Și noi le oferim ceva de calitate. Roadele pământului, fără chimicale, crescute cu dragoste. Despre asta e vorba, despre dragoste și oameni, nu despre niște simple sere.

Cuvintele i se bulucesc și reușește doar să bălmăjească niște vorbe de neînțeles. Ședința se încheie. Costumele își sting țigările în scrumierele de cristal. Iar pe subaltern îl ustură ochii. Avea o bucată de teren în lateralul hotelului și acolo își construise proiectul de suflet. Două sere în care cultivau legume pentru bucătăria hotelului. Clienții primeau hrană locală, cultivată la 100 de pași de fereastra camerei, iar bucătarii aveau motiv de mândrie. Asta lăsa în urmă, asta era amprenta lui în lume.

Pește, peste crud?!

Furia îi lasă un gust de rugină în gură și o amăreală apăsătoare în stomac. E la cheremul unor directorași, o simplă rotiță care se învârte în gol. Se ridică și iese prin ușa opusă, cea care duce pe un rând de scări, în spirală, la biroul său. E singura încăpere din acea parte a clădirii, deasupra spălătoriei. Atât de zgomotos, încât toți refuzaseră biroul. Toți, până la el. Furia se diluează în planul care răsare din toate frustrările.

Domnu’ manager și-a uitat bricheta aurie. Nu se cade să-l las așa, se gândește după vreo cinci trepte urcate. Revine în sala cu masa ovală, apucă una dintre scrumiere, o răstoarnă lângă draperiile groase și apoi scapără bricheta lângă materialul vișiniu. Focul mușcă rapid, cu o limbă albăstruie care urcă spre tavan.

Subalternul zâmbește împăcat și urcă spre birou, făcându-și planuri despre cum va explica eroarea managerilor și țigările fumate într-un loc interzis.

Focul s-a extins înspre colțul nordic al clădirii, acolo unde se afla un singur birou. Un angajat cu peste 30 de ani de experiență a fost singura victimă.

În comunicatul conducerii, victima a fost numită manager și i s-a scris un minunat necrolog.