Atașamentul față de valorile tari, nota elegiacă a discursului liric mereu grav, nu lipsit de un discret umor, dar poate mai ales deschiderea permanentă spre un sistem de simboluri, de profunzimi spirituale și tipare ancestrale, calificate drept postexpresioniste, puse sub semnul descendenței blagiene, toate aceste aspecte semnalate încă de la primele volume (În odăile fulgerului – 1982, Cina pe mare – 1988) păreau să conducă spre acel tip de poezie ușor de închis într-o formulă definitivă, stabilizată, care să se verifice cu fiecare volum nou. Odată familiarizat cu atmosfera crepusculară a imaginarului său poetic, cu înfiriparea spectrală a simbolurilor la fiecare pas, cu cortegiul specific de umbre sacre prezidând asupra oricărui gest, cât de nesemnificativ (profeți, fanfara morții, fulgerul, șarpele, grifonul), cititorul dobândește siguranța inițiatului pe care nimic nu-l mai poate surprinde odată familiarizat cu tropismele poeziei. Totuși, Ion Cristofor arată că și o astfel de lirică maiestuoasă, distinsă, atât de bine ,,gravatăˮ într-o efigie sacrosanctă a Poeziei cu majusculă, nu doar că poate evolua, ci se poate contemporaneiza, acomodându-se unui mediu nou fără a-și pierde ținuta nobilă.

Volumul Peștele de sticlă, apărut în 2024 la editura Napoca Star, aduce în prim-plan același ,,înger palidˮ al Poeziei, același Poet, împătimit al spațiilor eterate, mereu în proximitatea arhetipurilor, dar transpus din ,,odăile fulgeruluiˮ într-un mediu mai comun, în care misterul din lume pare să se fi diminuat până aproape de epuizare, iar prozaismul, banalitatea, sordidul, impostura, moravurile în general, sunt mult mai prezente. Ion Cristofor obligă, astfel, Poezia să coabiteze cu Orașul, să coboare în mundan, acomodat cu noul spectru tematic, fără să facă însă niciun compromis. Poetul înaintează cu aceeași discreție, rămâne același ,,anarhist al melancolieiˮ din primele volume, însă mai puțin sumbru, fiindcă anvergura peregrinărilor e alta, în ton cu epoca. Volumul Cina pe mare din 1988 evoca un flux universal de idei, de simboluri, o consonanță între om și lumea care trimitea vești, semnale subtile, ezoterice, din izvoare, din ,,foșnetul unei mări îndepărtateˮ (Mefistofel al surâsului), din ,,telegrafele cereștiˮ, cu ,,veștile venind din alt veacˮ (Daruri).

În Peștele de sticlă se menține poetica unui continuum de idei, tranziția suplă, lejeră ca o alunecare, de la un plan la altul, de la o imagine la alta, oricât de diferite: ,,Degetele mâinii tale/ sunt razele unui soare ascunsˮ (Soare ascuns), ,,Vântul se tânguie/ cu gura unei bătrâneˮ (O fetiță cântă la flaut). Deși unele reminiscențe metafizice pot fi identificate, altitudinea este una mai joasă, departe de ,,stepele norilorˮ de odinioară, revelațiile nu se mai produc atât de ușor, transparența prin care se putea zări ,,un colț de paradisˮ este înlocuită de un spațiu anodin și opac, prea strâmt pentru elanul creator al Poetului ce devine proscris, un outsider, un marginal obligat să ,,bifezeˮ post-postmodern rutina vieții sociale de secol douăzeci și unu: ,,Recent întors din călătoria în Grecia/ poetul înconjurat de sacre vedenii/ și-aruncă în valurile râului întunecat/ cununa de lauri/ din ce în ce mai îngrijorat/ că Platon îl va alunga din urmă cu biciul/ din cetatea sa ideală.ˮ Din ,,havuzuri alimentate cu sângele rece al himereiˮ trecem la ,,acoperișul de tablă al depozitului/ cu vată de sticlăˮ. Sunt contururi mult mai familiare, mai puțin spectrale, mai lumești, în care fiorul metafizic de altădată își face, însă, loc adeseori, deși mai firav, ca un contrapunct necesar la prozaismul și provizoratul cotidianului: ,,Ești liniștit./ Numeri banii de pensie/ puși deoparte/ pentru nunta băiatului cel mic/ sau pentru cheltuielile tale de/ înmormântare.// Se-aude doar în grădină/ moartea cum sună perele coapte.ˮ (Noapte senină).

Locul sceneriilor ample, cu o carnație lirică mult mai viguroasă din primele volume, apropiate oarecum de stilul bogat al lui Al. Philippide (,,Răcoare târându-se pe povârnișuri calcinate/ prin nesfârșite cazarme pustiiˮ - La câteva leghe de melancolie – în volumul Cina pe mare), este luat, în poemele din volumul Peștele de sticlă, de scurte ,,scufundăriˮ în tărâmul mitologiei și al simbolurilor. Cele mai multe dintre imersiunile în planul secund, enigmatic, mitic, vin pe filiera fiorului thanatic sau a reprezentărilor cristice: ,,Din morminte/ morții de obicei tăcuți/ în noaptea asta/ se prefac că sunt greieri/ și cântă,/ și cântă/ neauziți de nimeni până la ziuă.ˮ (Luna albastră), ,,Îl văd pe Mesia sub chipul femeii/ cu o găleată roșie de grăunțe în mână.ˮ (Așteptând Crăciunul).

Epifania nu mai pândește momentul oportun, nici nu mai caută un decor neapărat propice. Sacrul coexistă cu profanul, își face loc printre jaloanele prozaismului și tocmai această ,,coabitareˮ, acest caracter compozit fac lumea să fie un mediu mult mai incitant și mai surprinzător. Într-un regim hibrid de existență, fiecare ungher ascunde un zeu, o umbră a celor vechi, o chemare de departe. Fiecare poem este un Ianus-Bifrons, privind cu o față către spiritualitate, către sacru și revelație, iar cu cealaltă, spre conotațiile comerciale, mercantile ale lumii contemporane: ,,Crăciunul va veni încă o dată/ cu un potop de reclame comerciale/ și cu multe bomboane pentru copii/ în bradul verde.ˮ Un rest de dimensiune ritualică supraviețuiește, totuși, căderii în rutină a sărbătorii: ,,Ce nu se știe încă e doar dacă magii/ de la răsărit/ vor trage și anul acesta la hanul nostru.ˮ Așteotând Crăciunul)

În volumul Peștele de sticlă, poetul apare ca un nobil descins din timpuri vechi și întârziat în vremuri de bâlci. Câteodată banalitatea simbolurilor unei lumi degradate, alteori absența, golul pun cu promptitudine un bemol fiorului metafizic: ,,La marginea marelui oraș/ o ceată de îngeri rătăciți/ își aruncă aripile în foc// Ospătarii de la McDonaldʼs/ ar fi peste măsură de tulburați/ să-i vadă furișându-se/ printre clienți.ˮ Poetul este fie izgonit din cetate, ca la Platon, fie condamnat la tăcere de o instanță misterioasă, intransigentă: ,,Umbrele apusului îți închid gura/ strâmbule, e mai bine să taci.ˮ Inactualitatea creatorului nu îi provoacă, însă, acel sentiment modernist al damnării. Marginalitatea este acceptată ca o condiție firească, de fapt, singura formă autentică de firesc într-o lume care mai trăiește cu adevărat doar prin aceste licăriri ale sacrului, ale miticului. Apar astfel insule ale valorilor tari, desene suave, luminoase, deși încărcate mereu de melancolie, ale marilor mistere ale existenței. Revelațiile se produc prin sinapse discrete, prin vase comunicante care mijlocesc fluxul unei vitalități transgeneraționale, în descendența blagiană a ,,sângelui care se trage înapoi în părințiˮ: ,,Piciorul de lemn al bunicului/ întors din război/ dă în fiecare primăvară lăstari. (...) Luminoasă cade umbra bunului Dumnezeu/ pe casele din apropierea târgului de vite.ˮ (Luminoasă cade umbra) Cronologia se volatilizează. Ieri, azi și mâine se întrepătrund, fiindcă sub puterea poeziei barierele temporale cad: ,,Și iată cum lin/ pe marile fluvii/ revin versetele scrise.ˮ (O după-amiază cu câteva cuie în palmă), ,,În cimitir/ greierele cântă cu vocea bunicului/ mutat în ceruri/ acum două secole și mai bine.ˮ (Greierele)

Aceeași impresie de volatilizare se creează și la nivelul formelor spațiului. O imagine pare să o cheme pe următoarea și astfel, într-un efect de domino, gândirea poetică străbate regnuri și medii diferite cu o dezinvoltură remarcabilă, stabilind cauzalități dintre cele mai insolite: ,,Dacă pietrele ar lătra/ câinii nu și-ar msi primi porția de oase.ˮ (Dacă inima ta), ,,Peste toate ninge ușor/ ca visele visate într-o altă viatăˮ (O după-amiază cu câteva cuie în palmă) Formele lumii nu sunt stabile. Este o continuă devenire în poemele lui Ion Cristofor. Totul pare să se desfacă precum fluturele din crisalidă, generând treceri alerte din concret spre abstract și invers: ,,După atâtea decenii/ versul meu de bărbat nostalgic/ aproape cărunt/ ia forma buzelor ei senzuale.ˮ (Un nobil îndemn). Imbricarea alveolelor spațiului creează imagini sincretice care sfidează adesea logica, în tușe suprarealiste: ,,Râul și străzile se sufoocă de pești/ albaștri sau vineți de-a binelea/ devin copacii din curtea spitalului.// Seara îți numără mărunțișul din buzunare/ te pregătești să înnoptezi într-o pară.ˮ (Seara). Poezia face concurență banalității cotidiene învingând-o cu propriile arme, silind-o să se integreze în ritmurile imprevizibile ale fanteziei: ,,Locuiești/ într-un oraș canibal/ în care străzile se înghit una pe alta (...)// Iar banii din buzunarul tău/ sunt devorați de băncile/ care se înmulțesc ca ciupercile după ploaieˮ (Un oraș canibal).

Oricât de prezente și de tulburătoare ar fi teme precum trădarea, vinderea (în sens biblic), degradarea morală, demagogia și alte tare sociale semnalate, poemele din Peștele de sticlă păstrează o anumită încredere în artă, în Poezia care, chiar în postura ei umilă, de Cenușăreasă inactuală, cu noblețea ei desuetă, este mai puternică decât mercantilismul unui ,,ev cu fața plină de bubeˮ (Un pactol de cuvinte). Iar forța Poeziei vine din libertate. Optimismul poetului nu e o formă de naivitate, ca iluziile bătrânei care crede că peștele de sticlă de pe televizor va începe să înoate (Peștele de sticlă). Speranța nu mai are, pentru Ion Cristofor, nicio miză practică, nu mai presupune nicio așteptare de ordin material. Ea vizează forme clandestine de supraviețuire, prin micul secret (atât de mare, de fapt) al puterii de a vedea dincolo de supafața lucrurilor, căutând în frunze, în râu, în asfințit, ,,cuvântul dintâiˮ. Dacă în primele volume Poetul era intimidat oarecum de măreția spațiului cosmic, de ,,odăile fulgeruluiˮ în care se simțea un pigmeu, acum el este mesagerul vizionar al acelei lumi îndepărtate, a cărei frumusețe o apără, după puteri, prin artă, o copie a copiei, cum spune Platon, dar totuși o expresie înaltă a spiritului, necesară într-o lume a calculelor meschine.

Un manifest pentru nevoia de poezie și de mister – este ceea ce propune volumul Peștele de sticlă, arătând că rafinamentul, ingeniozitatea și vizionarismul sunt dincolo de mode și își pot face din obstacole ,,aliațiˮ, transformând absența în prezență și diferența într-o osmoză de fiecare dată surprinzătoare prin contrastele ei.