Bărbatul intră în bucătărie. Avea în mână o față de masă albă din satin. Împături meticulos șervețelele în triunghi, alinie tacâmurile și șterse temeinic cele două farfurii. După ce le poziționă pe toate la distanțe egale, mai aduse și un sfeșnic cu o lumânare stinsă.

Închise lumina și ușa. Se lăsă liniștea. Apoi se auzi un clinchet aproape imperceptibil.

— Tu cine ești, care e istoria ta personală? Discuția fu deschisă de farfuria ce părea mai nouă, ceva mai dichisită.

— Eu sunt de la pomană. M-a adus mama ei. E de la parastasul tatălui. M-au luat de la o dugheană de lângă Hale.

— Pe mine m-a cumpărat de la mall. Într-una din zilele lui libere, bărbatul a ajuns la Băneasa, a așteptat cu febrilitate să se deschidă magazinul și a cumpărat tot. Eu nu sunt singură, sunt de la set.

— Nici eu nu sunt singură, am venit împreună cu un bol. Pot să spun că și eu formez un cuplu, un set.

— Eu sunt dintr-un set mai mare, cu farfurii adânci, platouri, farfurii ca mine, supieră. Avem și o zaharniță.

— Da, păreți o familie numeroasă. Totuși, am observat că atât bărbatul, cât și femeia mă folosesc pe mine cel mai des când mănâncă singuri. Care crezi că e motivul?

— Pe noi ne țin de bune, tu ești mai de tăvăleală. Uită-te la mine, am porțelan alb, floricele și smalț.

— Eu cred că ai o problemă, răspunse încet farfuria albastră. Nu prea rezistați la microunde.

— Ba nu, ne păstrează. Restul rudelor mele sunt în vitrina din sufragerie. Sunt curățate de praf de două ori pe an. Știi ce înseamnă asta? Valoare și onoare. Suntem ținute la mare cinste.

— Prețuite ca moaștele sfinte, se rățoi farfuria de la pomană. Scuze, am uitat că m-au adus de la parastas. Cel mai onorat ești atunci când te scot la fiecare masă.

— Ești invidioasă pe calitatea noastră deosebită. Ai citit eticheta? întrebă farfuria înflorată cu emfază. Sunt de la Alba Iulia.

— Recunosc. Eu sunt calitatea a doua, spuse spășită farfuria albastră. Apoi hăhăi scurt. Dar nu am fost refuzată la export.

Farfuria cea nouă afișa un mare semn de întrebare.

— Ce înseamnă asta?

— Te-ai uitat la tine?

— Da, sunt albă ca spuma, am codițe și dunguțe, sunt o farfurie de primăvară autentică.

— N-aș prea zice, dar îmi vei spune că sunt rea și invidioasă. Ai defecte de fabricație. Ăștia de la mall te-au vândut la suprapreț.

— Mă îndoiesc, spuse pe un ton moale.

— Ești fragilă, te spargi ușor.

— Da, m-ai convins, răspunse supărată farfuria nouă. Se simțea expusă, vulnerabilă. Toată viața fusese departe de vitrină, folosită aproape zilnic, și acum aflase că fusese doar ascunsă, să nu o vadă oaspeții. Nu era cinste, ci fragilitate – și izolare.

— Ei, nu te bosumfla ca o fetiță nărăvașă, am și eu frustrări de calitatea a doua. Și, în plus, cine a mai pomenit farfurii albastre?

Își mai reveni.

— Și eu am dunguțe din aceeași culoare. Dar e doar un ornament.

Un moment de liniște. Pe hol se aprinse lumina. Apoi din sufragerie se auziră voci ridicate, pline de reproș. O ușă se trânti. Pași nervoși pe parchet, înainte și înapoi. Vocea lui, joasă și obosită. Vocea ei, ascuțită ca sticla spartă. Apoi tăcere. Mai amenințătoare.

— Nu e bine, zise farfuria de pomană.

— Da, pare că el a încercat să o împace.

— E o pavoazare fără rost, nu repari o viață cu o masă.

— E mai bine decât nimic.

— Ți se pare că o susțin?

— Da, o susții pe față. Fără să ții cont că a venit în timpul lui liber să mă cumpere pentru că i-am plăcut ei. Acum a întins masa. Se vede că face eforturi.

— E doar o masă goală. După o așa viață fără sens, urmează o masă goală. Unde e mâncarea, unde e vinul, de ce nu sunt flori, de ce nu arde lumânarea?

— Flacăra dintre ei pare stinsă. Chiar m-am întristat. Simt cum se desprinde o petală din florile mele.

În bucătărie intră femeia. Plângea. Machiajul i se întinsese pe față. Respirația îi era întretăiată. Mâinile îi tremurau. Se sprijini de scaun, privi masa aranjată cu grijă, apoi își duse palma la gură. Se așeză, apoi brusc se ridică. Apucă cu stânga farfuria de pomană și o trânti pe podeaua de gresie. Aceasta se sparse și se împrăștie peste tot. Parcă voia să ocupe fiecare colțișor al încăperii.

"Ce-am făcut? Era amintire de la tata. În halul ăsta am ajuns?" Privi spre farfuria înflorată. Urmări atent cu degetele conturul. O apropie de ochi. Pe sub smalțul gros și strălucitor se vedeau zeci de crăpături. Era o senzație urâtă. Părea ca o vedetă adolescentină plină de riduri.

Vedea cum era privită de femeie. De la furia inițială trecuse la consternare și acum îi citea pe față lehamitea. "Să nu îndrăznești să mă arunci, sunt de colecție, descompletezi serviciul, celelalte vor plânge după mine. Dar oare o vor face? Mai degrabă am fost invidiată și simțeam dușmănia lor când eram toate la masă." Părea că nu o aude nimeni; acum simțea cum clocotește ura în mâna care o ținea ridicată.

Se rupse în bucăți, părți care ascundeau în ele o mică viață. Se răspândiră pe sub dulapuri și pe sub masa mare. Parcă voiau să se ascundă.

"Am terminat cu voi, termin și cu restul", gândi femeia. "Îi las casa goală de amintirile cu mine." Și izbucni iarăși într-un plâns amar, precedat de un zâmbet chircit.

Bărbatul nu intră în bucătărie. Doar întredeschise ușa cât să își strecoare capul.

— Circ ieftin! Te rog să strângi cioburile acum!