
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Fiind ianuarie, să medităm puțin asupra singurătății stelelor, ca în fiecare an.
Iar de data asta vă propun Oda... O aveți în minte sau o căutați acum pe net, ca să ne odihnim împreună în confortul strofei safice. Și chiar este un timp al ritmului, mai mult decât al rimelor, mai presus de clape și de voci. E al pașilor care vin și pleacă. Iar ecoul ăsta devine uneori mistic, evocând experiența primei îndoieli:
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne'ndurătoare.
Suferința și nepăsarea tristă, amândouă fețe ale însinguratului, desenează limitele unei hărți spirituale. Fericit în singurătate, inspectând nepăsarea spirituală, cam artist, jucându-și detașarea, prefăcându-se că-și acceptă dureros de dulcea suferință de a nu fi decât un zeu limitat. Condamnat să accepte paradoxul de a aspira la eternitate într-o lume efemeră și de a învăța sensul morții. Suferință și beatitudine în sens buddhist, adică o stare de grație, în care omul mărunt își imită creatorul. Asta îmi aduce aminte de Volkelt care spunea că dacă am vrea să ni-l imaginăm pe Dumnezeu sub chipul unui erou tragic, ar trebui să adăugăm că eroul acesta crește dincolo de tragic, fiindcă își domină scindarea și o duce la împăcare. Or, în tragic, nu e loc de răscumpărări sau de contracte. Așa și-n Odă, nu plutește niciun gând al mântuirii, ci doar trăire liminară, în balcoanele albe, de la hotar.
Dor de moarte și voluptatea morții, două situații care, în starea profană, te-au făcut măcar o dată să spui că mori de bucurie. În sfârșit, un capăt de fericire, o secundă în care sufletul se îndulcește cu cu dor de moarte – sunt două condiții specifice filozofului sau misticului. Pentru Negoițescu fac parte dintr-un vis nebun al morții eterne, adică din genialitatea tragică [1]. De aici încolo nu e decât teatralitate romantică, asipirație demonică de a călători spiritual spre infern, spre locul dramatic, în care omul imită răzvrătirea arhanghelului din vis.
Pendulând între înălțarea apolinică și coborârea dionisiacă, omul lovit de dorințe catabasice compune fotonic experiența tragică, departe de zeul care crede în răscumpărări.
Totul se derulează himeric, cu speranță declarată, cu exhibiționism pe măsura viselor romantice. Însă orice coșmar include și o discretă aspirație spre moartea sacramentală, o dorință de martiraj: De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări../Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?
Suferință, purificare, invocată adeseori de poeții romantici, totul devine aici ardere sacră. Visul trăit presupune suferință, și chiar ceva mai mult decât atât: o narcoză imposibil de părăsit, chemarea morții, ca beatitudinea și înfiorare.
Suntem din nou la jumătatea lui ianuarie, când facem pauză și citim un vers, în fața zeului cu două fețe.
[1]Poezia lui Eminescu, în Scriitori moderni, Ed. Eminescu, 1996, p. 245
Doina Ruști este prozatoare "de primă mărime a literaturii de azi", după cum o numește Nicolae Breban , "de mare talent și intuiție", în opinia lui Norman Manea , distingându-se printr-un stil puternic și vibrant. Romanele și povestirile ei sunt premiate, traduse în mai multe limbi și studiate în școli. Opera sa se remarcă prin îmbinarea fantasticului și a realismului social dur, romanul său de referință fiind Fantoma din moară (2008), ficțiune puternică despre comunismul românesc, roman inclus în neogoticul postcomunist, atât în Enciclopedia lui J. A. Weinstock, de la Routledge, cât și în Studies in Gothic Fiction, Zittaw Press. Venind tematic în completare, Ferenike, romanul cel mai personal, este o ficțiune politică, autobiografică (Humanitas, 2025). La fel de apreciat și poate cel mai cunoscut roman al său este și Lizoanca la 11 ani )(2009), roman despre prostituția infantilă, ca stil, comparat de critica occidentală cu Ciuma* lui Camus (Il Libero), cuprins în multe programe europene (între care la Școala Doctorală a Universității Barcelona). De largă popularitate se bucură trilogia fanariotă, compusă din romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes*) și Homeric, romane care explorează imaginarul balcanic, într-o formulă originală, fabulatorie și de actualizare a istoriei. Mircea Muthu i-a dedicat un capitol în cartea sa, Balcanismul literar românesc. Mai multe aici