Ședeam la o cafenea numită "Al-Islah" ("Al-Barbak" în vechime), din micul meu sat, ale cărei ziduri bătrâne povestesc întâmplările timpului. Atunci m-a lovit o idee, ca o chemare din adâncul meu, o întrebare aidoma unei izbituri a aerului în ferestrele sufletului:

Este adevărat ceea ce știm despre această lume? Ori adevărul ne privește din spatele unei perdele înșelătoare de presupunere, iluzie și limbaj?

Am privit fețele din jurul meu: un bătrân citea ziarul, parcă acela ar fi fost ultimul său refugiu; un tânăr aranja un videoclip de zeci de ori înainte să-l publice; iar ospătarul cafenelei îi privea în tăcere, cu înțelepciunea așteptării.

Am spus în sinea mea: fiecare cunoaște lumea în felul său, însă... care dintre ei o cunoaște așa cum este ea?

Atunci am început să evoc umbrele filosofilor din tezaurul memoriei mele, ca și cum ar fi ieșit din cărți și s-ar fi așezat pe scaunele din jurul meu. Fiecare purta propria lumină și îmi lumina un colț al acestei întrebări misterioase.

Primul a fost Platon. Ținea sub braț ziarul "Republica" și-mi șoptea la ureche, parcă retrăind un vis străvechi:

"Lumea pe care o vezi este o iluzie, prietene... este doar o umbră. Adevărata cunoaștere nu stă în ceea ce vezi ori auzi, ci în ceea ce transcende aceasta, acele adevăruri eterne care se află într-o lume superioară, departe de iluzie și corupție."

Mi l-am imaginat prinzându-mă de mână și trăgându-mă afară din această cafenea, din zgomotul mulțimii, din absurditatea vieții de zi cu zi, și conducându-mă spre o lume pură, impecabilă.

Am văzut adevărul în ochii lui ca fiind absolut, de netăgăduit... Am simțit o mare ușurare; de asemenea, mă înspăimânta... deoarece tot ceea ce iubeam în această lume era, pentru Platon, o replică incompletă.

Apoi, s-a apropiat Descartes, cu ochii rătăciți și mâinile tremurând de la prea multă cugetare. Mi-a spus pe un ton venit din adâncul meditației:

"Prietene, așază-ți încrederea într-un lucru numai după ce te îndoiești de el. Să pui la îndoială chiar și corpul tău, fiindcă simțurile amăgesc, iar lumea este plină de iluzii...

Însă de poți să gândești... tu exiști, iar de la această gândire pornește orice cunoaștere."

M-am uitat la el uluit: să-mi încep călătoria spre adevăr din interiorul meu? Această izolare este de ajuns?

Însă a insistat:

"Mintea este zidul care ne apără de haosul simțurilor."

Cunoașterea era, pentru Descartes, ca o fortăreață de piatră, de nepătruns, logică, însă te lasă singur în vârful ei, să privești lumea prin ferestrele îndoielii.

Din colțul încăperii, a intrat David Hume, anevoie, ca cineva care știe că certitudinea deplină este de neatins.

M-a privit și a zis:

"Să nu-ți pui încrederea în ei... Mintea este o iluzie, simțurile sunt o înșelătorie. Tot ce avem este obișnuința. Când vezi soarele răsărind în fiecare dimineață, tu știi că va răsări mâine, ești doar obișnuit cu aceasta."

I-am șoptit minții mele:

"Oare toată cunoașterea mea este o simplă obișnuință? Ca o dependență, conștientizarea mea este absentă?"

A răspuns:

"Mintea nu aduce certitudine, ci rearanjează presupunerea."

Și a plecat, așa cum venise, lăsând în urmă o îndoială aidoma întunericului.

Apoi a venit Wittgenstein, ca o umbră strecurată dintr-o carte, și a spus cu o liniște profundă:

"Limitele limbajului meu... sunt limitele lumii mele. Ceea ce poți rosti, poți cunoaște."

I-am răspuns:

"Însă sunt lucruri pe care le simțim și pe care le putem exprima."

A spus:

"Acela este domeniul de necunoscut... Poate că poate fi simțit, ci cunoscut."

M-am gândit la iubire, la moarte, la acele momente în care limba este lipsită de putere.

Este tot ceea ce nu pot exprima... lipsit de existență filosofică?

Wittgenstein plecase, lăsându-mă singur cu o tăcere sufocantă.

Apoi s-a ridicat Husserl, pentru a plăti cafeaua. Înainte să iasă în tihnă, a spus:

"Să pui deoparte toate acestea. Să te îndepărtezi de metafizică, de îndoială, de metaforă. Doar... revino la lucruri așa cum ți se arată."

L-am privit și am spus:

"Pot să am încredere în felul în care apar lucrurile?"

A spus:

"De descrii experiența ta cu precizie și de o separi de judecățile prealabile, te apropii de adevăr."

Voia să privesc ceașca de cafea nu ca un simbol ori ca o materie, ci ca o "experiență" trăită clipă de clipă.

Și am făcut aceasta... pentru o clipă.

Apoi s-a auzit un zgomot din spate. Foucault intrase, ca cineva mai obișnuit cu cafenelele decât cu închisorile.

A spus:

"Toate cele de dinainte sunt vorbe frumoase, însă cunoașterea este lipsită de producție în vid, este produsă în inima puterii. Fiecare societate își creează adevărurile pentru a servi forțele care o dirijează. A rosti adevărul înseamnă a vorbi pe limba puterii, chiar de știi."

Am spus:

"Sunt științe și cunoștințe care contrazic puterea?"

A spus:

"Chiar și aceasta este parte din joc. Știința însăși este subordonată finanțării, pieței, centrelor de putere."

Ochii îi scânteiau cu un foc nestins.

În cele din urmă, a venit Popper, ținând un carnețel plin de ștersături și modificări.

A spus, cu blândețea gânditorilor sinceri:

"Adevărul final este absent, acestea sunt ipoteze testabile. Știința nu dovedește; ea încearcă, corectează și critică... Obiectivitatea constă nu în stăpânirea adevărului, ci în capacitatea de a recunoaște eroarea."

M-am uitat la toți, la Platon, Descartes, Hume și Foucault...

Și am spus în sinea mea:

"Poate cunoașterea este precum orașul... nu se pătrunde în el pe o poartă unică, ci pe multe străduțe, întortocheate, contradictorii, unele luminate, altele întunecate."

Iată, mă întorc la masa mea din cafenea.

Hârtiile îmi sunt împrăștiate, ceașca de cafea s-a răcit, iar satul începe să se trezească la zgomotul pâinii și al muncitorilor.

Însă înlăuntrul meu... ceva s-a schimbat.

Am încetat să întreb: Care este adevărul?

Aleg în schimb: Cine l-a spus? De ce? Cum?

Am devenit mai plin de îndoială... și mai smerit.

Cunoașterea a devenit pentru mine un râu pe care doresc să-l traversez.

Pot să mă înec... ori să ajung la destinație.

În ambele cazuri, voi fi cunoscut ceva:

Că a cunoaște este ceea ce mă stăpânește în clipa îndoielii, a contemplării, așezând pixul pe hârtie... și întrebând.